La o despartire

Pe vremea cand l-am cunoscut, sunt treizeci de ani de atunci, nu stiam ce inseamna sa inveti din esecuri, pe care le priveam ca pe niste accidente nefericite ale existentei, nicidecum drept indispensabilii stimuli ai mersului inainte. Trebuia sa fie redactorul primei mele carti – "Critica noastra cea de toate zilele" – , care n-a mai aparut niciodata. De fapt a si fost, in sensul ca a citit manuscrisul, pe marginea caruia am stat indelung de vorba in doua randuri, si a intocmit referatul de sustinere a publicarii. Nu mai tin minte amanuntele convorbirilor, la desfasurarea carora participarea mea era destul de monosilabica. Dar pe omul din fata tanarului care eram nu parea sa-l deranjeze batatoarea-mi la ochi timiditate, ducandu-si mai departe monologul cu o verva neobosita. Pleca de la manuscris, unde ii retinuse atentia cutare detaliu, ca sa se departeze de el prin asocieri paradoxale si sa ajunga pe nesimtite la evocarea unor intamplari sau lecturi pilduitoare in ordinea moralei practice. Era modul sau de a-mi sugera cum sa ma feresc de consecintele nu tocmai agreabile ale franchetei de pe urma careia aveam sa suport atatea si care nu m-a parasit niciodata. Nu sfaturile din subtextul relatarilor mi se pareau impresionante, caci ele nu difereau simtitor de avertismentele tatei, exprimate doar mai neocolit, ci eleganta curgere a discursului si firescul punerii in cauza a unor judecati crezute de neclintit, usurinta cu care intorcea tabuurile pe dos ca sa le probeze inconsistenta, neingradita libertate cu care dadea de pamant cu ideile consacrate prin uz si, nu in ultimul rand, curioasa metamorfoza suferita de cuvintele asa-zicand nerecomandabile intr-o dezbatere intelectuala – precum "dobitocie", "mitocanie","marlanie" ori "badaranie" – , intrebuintate cu o frecventa greu de egalat. Ei bine, rostite de Alexandru Paleologu, c