Secolul XX sau secolul naţiunilor, cum a mai fost denumit, avea să aducă împlinirea unui vis secular al românilor: înfăptuirea statului naţional unitar. Deveneau nule, prin acest demers politic modern, drepturile medievale menţinute prin forţă de stăpânire a unor teritorii străine, a unor popoare ce nu de puţine ori îşi afirmaseră, chiar cu preţuri grele, dorinţa firească de independenţă. După ce la 27 martie/10 aprilie 1918, Basarabia şi la 15/28 noiembrie, Bucovina îşi declaraseră dorinţa fermă de unire cu ţara-mamă, venise rândul Transilvaniei, Banatului şi Crişanei. (...)

„Închisoarea popoarelor“, cum mai era denumit Imperiul austro-ungar, îşi trăia ultimele zile. România, care intrase în Primul Război Mondial cu dorinţa expresă de a-i elibera pe fraţii de peste munţi, avea să plătească un greu tribut de sânge. Situaţia tragică a diminuării teritoriului liber al ţării, la Moldova de nord, a fost depăşită prin luptele eroice de la Mărăşeşti şi Oituz, care au deschis apoi drumul victoriei. Ţelul unirii naţionale reprezenta un larg consens popular. Un memoriu al vremii îl consemnează cu claritate: „Noi, corpul voluntarilor armatei române, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi de naţiune română de pe teritoriul monarhiei Austro-Ungare… cu jertfa vieţii noastre suntem gata să intrăm în luptă pentru împlinirea idealului nostru: de a uni tot poporul… cu una şi nedespărţita Românie liberă şi independentă…“.

Profesorul Vasile Goldiş avea să dea citire istoricei hotărâri: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia, în ziua de 18 noiembrie (1 decembrie) 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România“.

Publicitate Cei 1.228 de delegaţi ai secţiilor de votare, cei peste 100.000 de cetăţeni