N-am mai călătorit cu trenul românesc de ceva vreme. Dar mi s-au povestit destule ca să mă consider deţinător al unor informaţii temeinice.

Nu despre privatizarea CFR Marfă vreau să vorbesc. Desăvârşita mea nepricepere în materie m-a determinat, în 1992, s-o aleg, din singurele două comisii vacante ale Senatului, cea de privatizare şi cea militară, pe aceasta din urmă, deşi n-am făcut armata. N-aveam nici cea mai mică idee pe atunci de cât de relativă este competenţa cu pricina.

Nu vreau să vorbesc nici despre obligaţia de a fi cât de cât informat în domeniul care îţi este încredinţat spre oblăduire, deşi, recunosc, nu m-a frapat atât ignorarea de către noua ministresă a Transporturilor a preţului billetului de metrou, mai ales că mijlocul de transport cu pricina nu era de resortul d-sale, nici chiar faptul că n-a dorit să se pronunţe asupra CFR în general, sub cuvânt că n-a mai călătorit cu trenul de când era studentă. Dar pot să trag de aici concluzia că automobilul de serviciu sau proprietate personală a devenit cel mai sigur mod de rupere de realitate pentru politicieni.

O călătorie cu rapidul

Nici eu n-am mai călătorit cu trenul românesc de ceva vreme. Dar mi s-au povestit destule ca să mă consider deţinător al unor informaţii temeinice. Iată, fiindcă veni vorba, ce mi-a povestit fiica mea despre o călătorie cu un tren rapid de la Timişoara la Bucureşti de acum mai puţin de o lună.

Trebuie să vă spun că fiica mea are 11 ani şi nu călătoreşte singură. A fost însoţită de bunica ei dinspre mamă. Aşa că versiunea oferită de fiica mea a putut fi coroborată cu aceea a bunicii.

N-am, prin urmare, nicio suspiciune cu privire la veridicitatea celor relatate. Tren rapid, aşadar, judecând mai cu seamă după preţ, fiindcă, judecând după numărul de ore necesare parcurgerii celor vreo 600 de kilometri dintre cele două oraşe, era mai degrabă