Rezumatul episoadelor anterioare: S-a dat liber la revoluţie, a apărut presa liberă, sursa mea a intrat în ea.
Nu ştiu de ce Tatiana Şerban a fost abia a treia persoană din redacţia Ţării libere cu care am stat de vorbă. O cunoşteam de câţiva ani, graţie profesoarei noastre comune de Limba Română, Pia Lorentz. Tatiana îmi citise câteva proze, le găsise bune, încercase să mă ajute să le public, o dată mă dusese cu maşina de la Casa Scânteii în centru, dar la un moment dat legătura se curmase brusc. Abia după decembrie 89 aveam să aflu că, în acel moment, nu mai putea ea să publice ceva şi toată viaţa i se afla sub semnul întrebării, sub presiunea Securităţii.
Până la urmă, am ajuns la ea. Îmi amintesc şi acum felul în care rostea o anumită replică. Produsesem o "Recapitulare" în care inventariam, fără comentarii, bulele papale ale noii puteri, iar acum, din când în când, Tatiana îmi spunea zâmbind: "Ce-ar fi să mai facem noi o recapitulaaare?"
Evident, în redacţie, chiar dacă dădeam pe-acolo rar, am început să cunosc oameni. Cea mai mişto fază a fost cu Dinu Sorescu. Când mi-a apărut - în fine! - "Viaţa la umbră", a scris despre ea nu chiar de rău, dar cu reproşul că tratează subiecte vechi, fără legătură cu ce se întâmpla în acele momente în România. Lăsând la o parte faptul că suna ca aia cu "oglinidirea noilor realităţi ale patriei", era oricum ca nuca-n perete, de vreme ce, pe coperta a patra, Raul Costiniu făcea vorbire despre faptul că textele sunt scrise cu mulţi ani în urmă. Aşa încât, într-o zi, am intrat la Dinu şi, timid, i-am explicat ce şi cum. Şi-a cerut o mie de scuze, mărturisind că nu citise rândurile lui Costiniu şi precizând că şi lui i-a apărut o carte după enşpe ani. Am devenit prieteni. Vorba bancului: "Ce era să fac!?"
•
Pe Raul Costiniu, cum ziceam, îl ştiam de mult. I-am citit toate cărţile, şi pe alea