Cunoscut ca un homo religiosus, Adrian Popescu nu se dezice de sine în volumul Fără vîrstă, dar înfătisează derivatii ale notei sale fundamentale, nu o dată cu caracter contrapunctic. El oscilează între crestinism si păgînism, cu acea fertilă strădanie de a găsi puntea ce le leagă (în cazul ultimului reliefîndu-i o spiritualitate larvară, panică, în concrescentă cu acuitatea simturilor purificatoare), pe care o întîlnim si la mari înaintasi precum Blaga sau Pillat, ultimul constituind în spetă o paradigmă si prin deschiderea sa de "turist liric" (categorie reprezentată în spatiul francez de Valéry Larbaud, Blaise Cendrars etc.). Ca atitudine ideatică avem a face cu un panteism ("pretutindeni călcăm în euharistie", ar putea exclama poetul nostru, precum autorul Laudei somnului), iar ca atitudine morală cu o tolerantă, cu o larg comprehensivă pozitie, dispusă a interpreta pînă si "damnarea" poetului (iubirea pentru contingent) ca pe o specie de "păcat" venial, ce ar putea fi absolvit, Purgatoriul fiind invocat cu un patetism nelipsit de-o nuantă de cochetărie: "Tîrziu mi-am pierdut inocenta adolescentului,/ cînd eliberat mă credeam de ispitele lumii,/ acum mai seamăn eu sfîntului ce vorbea cu păsările,/ sau sunt doar o pasăre pe care-o hrăneste/ din milă Dumnezeu?(...) Căzut în păcatul de-a iubi efemerul,/ viata mea e moartea, ca plată a căderii,/ totusi, împreună cu corul celor din Purgatoriu strig:/ăNu-ti întoarce, Doamne, Fata de la mine!ă" (Tîrziu mi-am pierdut inocenta). Bardul crestin se rosteste în rafinate clarităti de rugăciune, în propozitii mestesugit-pioase, al căror punct de plecare îl reprezintă boema modernă, viata metropolitană, tehnicizarea (procedeu dictat de necesitatea contrastelor ori a echivocului atît de liric productiv): "Bînd ieftine băuturi în bucătărie cu tinerii/ si învătîndu-i o învătătură ce nu e în cărti,/ vorbindu-le despre