Irlandeza care a cucerit şi a şocat lumea îşi cântă hiturile în faţa fanilor români
Cum face adesea gesturi extreme, surprizele nu sunt excluse nici în Capitală
Imprevizibilă. Contestată. Fascinantă. Star definitoriu al anilor ‘90, Sinéad O’Connor a schimbat imaginea femeii în rock. Hotărâtă să şocheze (ori măcar să provoace), mai degrabă decât să seducă, irlandeza a renunţat la arsenalul cu care vedetele feminine obişnuiau să-şi cucerească fanii. S-a tuns zero, a îmbrăcat ţinute asexuate şi a decis că agresivitatea e cea mai bună metodă de a-şi spune povestea.
S-a născut la Dublin, pe 8 decembrie 1966. Copilăria ei a fost departe de ceea ce se poate numi idilic: părinţii au divorţat când avea 8 ani, iar Sinéad pretinde că a fost victima abuzurilor materne. După ce a fost exmatriculată de la Şcoala Catolică, a fost arestată pentru furt şi închisă într-un centru de reabilitare. La 15 ani, e remarcată de Paul Byrne, toboşarul trupei In Tua Nua, protejaţi şi colaboratori ai grupului U2. După ce scrie, în colaborare cu membrii trupei, single-ul Take My Hand, Sinéad renunţă la şcoală pentru muzică. Începe să cânte în cafenele, studiază canto şi pian şi se întreţine livrând telegrame.
În ‘85, semnează un contract cu Ensign Records şi se mută la Londra. Un an mai târziu vine debutul, pe coloana sonoră a filmului The Captive, alături de chitaristul U2, The Edge. Îşi produce primul album, The Lion and the Cobra, considerat unul dintre cele mai reuşite debuturi din 1987. Hiturile Mandinka şi Troy sunt intens difuzate de posturile de muzică alternativă. De la începutul carierei, O’Connor este un personaj incomod: în interviuri susţine acţiunile IRA şi îşi dinamitează multe relaţii din industrie, după ce-i atacă pe U2, numindu-le muzica “bombastică”.
În 1990 lansează I Do Not Want What I Haven’t Got, propulsat de hitul Nothing Compares 2