Mai sunt doar câteva zile în care candidaţii ar putea să mai facă ceva pentru ca cei cu drept de vot să se urnească, duminică, de acasă, şi să pună în urne buletinul cu ştampila pe numele lor.

Dintre toate rundele electorale de până acum, aceasta este cea mai simplă: alegătorul nu se va încurca între mai multe buletine. Va avea la dispoziţie o listă cu nume de reprezentanţi de partide şi va trebui să pună ştampila pe unul dintre aceştia. Ce va prevela - omul sau partidul - e greu de spus. La precedentele alegeri, important era partidul. Lista cu nume conta doar în măsura în care în fruntea ei se afla o „locomotivă” cu grad de notorietate ridicat. La primele alegeri, din 1990, lumea a ales, clar, între Iliescu, Câmpeanu şi Raţiu. Restul n-a contat. Ce-a ieşit, a fost bonusul fiecăruia dintre ei. În 1992, balanţa a înclinat de la oameni spre partide. Bătălia a fost mult mai strânsă şi FDSN-ul de atunci, de puţină vreme separat de FSN-ul originar, a avut un avans pe care i l-a conferit tot Iliescu. În 1996 a intervenit competiţia dintre blocurile politice: cel de stânga, având la comandă acelaşi FDSN, rebotezat PDSR, şi cel de dreapta, format cu caznă, mai mult la presiunile existente, între diversele formaţiuni desprinse din partidele istorice şi având ca vector un PNŢCD împins în faţă de prestigiul personal al unui Coposu, care n-a mai apucat să trăiască succesul. Prestaţia lamentabilă la guvernare a acestui bloc a netezit drumul spre revenirea la putere a stângii, cu un PSD consolidat de coerenţa pe care i-a impus-o exerciţiul Opoziţiei. Alegerile din 2000 au însemnat, pentru alegători, desprinderea de un anumit reflex dreapta-stânga, prin sancţionarea, mai drastică decât ar fi meritat-o, a fostului pilon al dreptei - PNŢCD-ul, scos fără menajamente din Parlament şi din viaţa politică în general. În 2004, în ciuda unei guvernări performante, PSD-ul a pierdut pe