Dramă usturătoare, spusă în accente de horror şi realism psihologic, „Iadul este amintirea“ plonjează în pânza de păianjen a naturii umane, arătându-i ţesăturile perfecte şi firele rupte. Spectacolul lasă multe goluri prin stomacurile care se găsesc prin preajmă; urcă până în piept, din care ia tot aerul şi se duce şi mai departe, furând minţile, aplauzele.
Apoi, dispare în culise, purtând cu el toate vorbele bune pe care spectatorii au apucat să le spună până au ieşit din sală. Este teatrul căruia îi duci amintirea până la primul vis. Te vei trezi a doua zi de dimineaţă gândindu-te la el. Şi, mai ales, la fericirea care a luminat, cu doar o seară înainte, chipurile celor patru actriţe, Diana Gheorghian, Oana Ştefănescu, Liana Mărgineanu şi Nicoleta Lefter, atunci când au ieşit la aplauze.
„Iadul este amintirea" poate că nu va fi un spectacol cu un palmares notabil prin festivaluri, dar rămâne valoros prin naturaleţea scenelor sale, prin mesajul uman pe care îl transportă de la minutul zero până în minutul 120 şi prin „starea de intimitate" la care ajunge, odată cu spectatorii săi.
Textul dramaturgului suedez Jonas Gardell este unul dintre proiectele câştigătoare ale concursului adresat tinerilor regizori pentru Sala Studio a Teatrului Odeon, dar s-a jucat în sala mare, la o răsuflare distanţă de publicul urcat pe scenă. Cu titlul complet „Iadul este amintirea fără puterea de a mai schimba ceva", piesa este un arbitru în competiţia dintre două surori care tânjesc după acelaşi trofeu: dragostea mamei.
„Nu, cred că n-a mai rămas mult. Nu, nu pot să spun câte ore. Nu e ca şi cum am avea o pâine la cuptor. Da, înţeleg că ai multe pe cap. Da, respiră foarte greu. Nu, n-am de gând să încerc s-o imit. Da, dar Doamne, poţi să vii aici să-ţi încerci norocul! Cu puţină baftă, moare cât eşti aici. O putem ruga să fie atât de amabilă!"
Este un