DeŞi posedă toate datele melodramei, filmul lui Joe Wright, recent premiat cu Globul de aur pentru cel mai bun film, reuşeşte cu fiecare mişcare să evadeze prin ricoşeu din capcana schemei larmoiante în felul în care o face şi Anthony Minghella cu Pacientul englez (1996), o reuşită ecranizare cu tentă mélo a excelentului roman al lui Michael Ondaatje. Filmul reprezintă o reuşită sinteză de lumină, culoare şi muzică, cu decoruri memorabile capabile să capteze magic spectatorul, fie că este vorba de un tapet sau de rozasa spartă a unei catedrale luminată feeric de incendiu, fie de ierburile înalte vînturate pe plaja de la Dunkerque care deschide spre scena tablou a tumultului uman eşuat la marginea apei. Sensibil la detalii, Joe Wright armonizează contrastele conferind filmului ceva din emoţia contactului direct, aşa cum se întîmplă în teatru. Între înscenare şi punere în scenă există o mulţime de grade difracţie sensibilă pe care le relevă filmul său, de la paradisiaca grădină a castelului unde cuibul de nobili trăieşte amurgul unei lumi într-o splendidă amenzie care aminteşte întrucîtva de lordul Darlington şi de Rămăşiţele zilei (1993) al lui James Ivory după romanul lui Kazuo Ishiguro la lumea construită fantast a copilului tulburat de "ororile" unei sexualităţi devoalate destul de abrupt, sau la fresca războiului într-un longplan care se închide cu scena unei idile confecţionate pe marele ecran pe pînza căruia se află proiectată umbra soldatului Robbie ca o fumegoasă apariţie din teatrul Nô.

Filmul se desfăşoară pe trei planuri temporale, dintre care al treilea este redus la un minim explicativ şi întrucîtva disforic, descompletînd melodrama de visul ei de biruinţă. Un personaj în trei vîrste - puberal-adolescentină, tînără şi bătrînă - constituie pivotul întregii poveşti, o declanşează, o construieşte plombînd compensatoriu golurile ei. În ipostaza j