„Tartuffe“ este un spectacol necopt pe care actorii îl duc, aproape onorabil, până la capăt. „Tartuffe“ este o întoarcere pe jumătate a regizorului Andrei Belgrader: prea puţin triumfătoare sau surprinzătoare. Cu montarea de la TNB, acesta a revenit în ţară, după aproape trei decenii. Trăieşte la Los Angeles şi este considerat drept un maestru al absurdului, comicului şi farsei.

În primul rând, come back-ul ratat al lui Belgrader porneşte de la o problemă de opţiune regizorală. A ales o piesă care are o trenă facilă. Apoi, s-a lăsat prea mult purtat de textul lui Molière, micşorându-şi vizibil intervenţiile. Nu şi-a pus hotărâtor amprenta în spectacol, cedându-le actorilor iniţiativa momentelor cheie.

Apoi, Belgrader a lăsat impresia că nu a studiat terenul înainte să monteze această piesă. Producţia nu este plasată corect în contextul cultural local şi arată o inadecvare la circuitul marilor spectacole care sunt montate acum.

Spectacole ca acesta sunt evitate de regizorii care se respectă, pentru că se nasc dintr-o tehnică foarte facilă. Cu „Tartuffe“, Belgrader s-a oprit la prima şi cea mai la îndemână formulă de teatru pe care a găsit-o.

Actorie fără nerv

Spectacolul nu te face să-ţi doreşti mai mult de la un act la celălalt, mai ales din cauza aerului său previzibil. Actorii joacă în notele lor obişnuite, fără să falseze prea mult. Deşi Magda Catone (Dorina) era lăudată de unii spectatori la finalul piesei, ea nu se reinventează subit şi ireproşabil.

Alexandru Georgescu (Orgon) arată că a lucrat cel mai mult la rolul său, dar interpretarea lui este mediocră, Marius Rizea, un actor talentat, de altfel, are un rol prea mic şi aproape invizibil, iar Silviu Biriş s-a blocat într-o zonă a rolurilor de amorez exaltat şi a ajuns să le facă pe toate la fel.

Ana Ciontea est