Interpreţii români, ajunşi lideri de orchestre în străinătate, s-au întors acasă. Povestea incredibilului Festival „Enescu” 2009 conţine şi istoriile individuale, secunde, ale muzicienilor care au urcat pe scena lui. Au trecut 20 de ani de la acel 1989 în care traseul istoric al României s-a schimbat. Festivalul era şi atunci, există şi acum. Noi (majoritatea) eram şi atunci, existăm şi acum. Amploarea acestui festival din 2009 era de neimaginat în toamna lui 1989.

Acum, 20 de ani mai târziu, vedem zeci de orchestre europene fabuloase pe scenele festivalului. Istoria secundă la care mă refer se poate citi în existenţa ca lideri ai unora dintre orchestrele de vârf din festival, a unor muzicieni români.

Liviu Prunaru este concertmaestrul Concertgebouw Amsterdam – cea mai bună orchestră din lume în acest moment. Bogdan Zvorişteanu este concertmaestrul orchestrei Suisse Romande, care a avut „datoria şi onoarea”, după cum spunea dirijorul ei, Marek Janowski, de a încheia festivalul, cu Suita I de Enescu. Acum 20 de ani, amândoi erau studenţi ai Conservatorului din Bucureşti.

Lorenz Năsturică Hershcowici, violonist român dintr-o generaţie anterioară celor doi şi care a fost mult timp concertmaestrul Filarmonicii din München în vremea lui Sergiu Celibidache, conducea, la Bucureşti, din dubla postură de concertmaestru şi dirijor, Orchestra de cameră din München. La Maggio Musicale Fiorentino concertmaestru a fost la Bucureşti şi un violonist originar din Cluj, Ladislau Horvath.

Dacă în 1989 în România nu s-ar fi întâmplat nimic, toate aceste întorsături ale destinului nu ar fi putut avea ca repere reîntâlniri de această natură pe scenele Festivalului „Enescu” în 2009.

Faptul că producţiile, dar şi personalităţile lumii cul-  turale au devenit – aşa cum este firesc –, realităţi de circulaţie internaţională