De fapt, s-au scurs mai mulți ani de cînd Robert Diavolul a părăsit Frăsineniul ca un tîlhar (chiar printr-o tîlhărie, de fapt)… vreo treizeci. Analepsele pe care naratorul ni le acordă îl înfățișează pocăit subit, gropar dedicat meseriei – un sfîrșit pe care parcă îl prevedeam Îngerului încălecat, în locul celui propriu-zis, demn de un road-movie gata să (re)înceapă. Dar, așa cum i-a stat bine toată viața, Diavolul nu se poate mul­țumi fără șa în spinare, pentru a împlini vorba aceea – femeia l-a încălecat pe Diavol, iar Diavolul a încălecat lumea… N-a mai rămas nimic din frumusețea famelic-angelică a tînărului Diavol: e un individ consumat, ajuns la aproape 60 de ani, cu părul rar, curgînd în lațe pe spatele cocîrjat. În momentul narațiunii, patrulează ca agent de pază (o meserie inexistentă în urmă cu 20-30 de ani) prin fața cîtorva magazine de cartier. Proza lui Radu Aldulescu este construită pe trei coordonate stilistice principale: prima este repetiția cu valoare retorică, a doua este „vorba“ fondatoare a romanului (aflată mereu în relație cu prima coordonată), a treia este monotonia. Monotonia reiese aici dintr-un ritm constant, scandat, lipsit de strălucire, ca o litanie satanică menită să adoarmă simțurile și să conjure forțele întunericului. Na­ratorul lui Aldulescu este cel ce spune o poveste, în întuneric, însă povestea lui este doar un mijloc, nu-și conține scopul. Este o incantație șamanică, cu dublă funcție: magică și poetică. Forța romanelor lui Aldulescu stă în împlinirea acestor două funcții, așadar în limbaj. Un narator cînd atotputernic, cînd retras în funcția umilă de simplu observator, reproduce parcă strofele unei epopei a mizeriei pe care a ascultat-o, la rîndul său, și ale cărei cuvinte i-au rămas gravate în carne. Epopeea este întotdeauna construită în jurul unei imagini centrale, un pilon de susținere metaforic extras de Aldulescu mai