1. Fiind primul an după aderarea României la Uniunea Europeană, 2007 ar putea fi văzut din viitor ca un moment de răscruce. Termenul acesta are însă în prezent sens numai dacă este resimţit ca un set de opţiuni. Or, mă îndoiesc de existenţa acestora ca sentiment public, în sensul c-ar exista conştiinţa generală a necesităţii unor decizii instituţionale - sau a unor dezbateri - care să ducă la consecinţe sociale şi civice imediate. Am putea vorbi, cel mult, de existenţa difuză a unui asemenea sentiment sau de decizii luate individual în acest cadru. Trecerea de la "difuz" la "instituţional" nu a fost însă niciodată o specialitate românească: în 1945, societatea românească a intrat forţat în "paranteza" de 50 de ani. O presiune similară din exterior este astăzi, din fericire, exclusă, în timp ce "blîndeţea" presiunii nu face decît să favorizeze conturarea difuză a sentimentului nostru european.
Deocamdată, am intrat în Europa cu un conflict major între preşedintele şi primul-ministru al ţării şi cu o ruşinoasă suspendare a preşedintelui de către parlament, corectată de electorat fără nici un fel de urmare, nici pentru guvern, nici pentru parlament. Or, asemenea furtuni în pahare cu apă le arată europenilor că demnitatea unei instituţii, pentru cei care le reprezintă, este egală cu zero. După, la fel ca înainte de aderarea la UE, furtunile vin şi trec fără nici o consecinţă: aderarea nu este, deci, un prag în mentalitatea românească. Chiar "bucuria" cu care mai ieri am primit vestea că ei "nu activează clauza" dovedeşte că noi resimţim o decizie UE ca una din afara noastră, luată de un arbitru, nu de alergătorul de pe culoarul de alături.
Putem doar spera că difuzul atitudinilor noastre publice pe termen scurt se va clarifica în modificări pe termen mediu şi lung şi că, peste ani de zile, retrospectiv, noi înşine am putea exclama, uimiţi: uite, domneâ
