Pornesc de la premiza, argumentarea legală şi morală că învăţământul public este adresat tuturor cetăţenilor fără niciun fel de discriminare. Dar cum rămâne cu elevii talentaţi şi geniali pe care mereu îi ignorăm chiar şi atunci când ne reprezintă ţara în lumea întreagă - precum în cazul lui Ionuţ Budişteanu, despre care am aflat abia în vara aceasta?

Asta deşi el este genial nu din 2013, ci ani la rând a triumfat la vreo 130 de concursuri naţionale şi 18 concursuri internaţionale (în 11 ţări).

Ce face statul român pentru dezvoltarea şi cultivarea talentului lor unic şi de mare preţ şi de relevanţă nu doar pentru ei înşişi, şcoală, comunitate, cât pentru ţara întreagă, ţara în care (încă) trăiesc şi de care aparţin? Cum sprijină instituţiile statului nostru elevii cu real potenţial pentru România? Şi cum îi păstrează pentru patrie când o bună şi îngrijoratoare parte dintre elevii noştri doresc să ia drumul ţărilor Europei?

Dacă învăţâmântul este suprabulversat prin instabilitate, decizii proaste, rapide, greşite, tranzitorii (unele contradictorii cu cele anterioare), prin suprasolicitarea sarcinilor cadrelor didactice şi suprasolicitarea activităţilor pentru elevi, prin programe şi proiecte şcolare şi extraşcolare fără număr, ce se întâmplă cu elevii de excepţie ai României care sunt supuşi la tolerarea şi îndeplinirea unor obligaţii şcolare fără mare utilitate? Parte dintre ei ce-i drept studiază pe brânci ore în şir şi se bucură singuri prin mila şi devotamentul unor profesori pasionaţi şi cu inimă mare. Parte dintre ei au o familie care îi sprijină şi cam atât...

Zilele trecute, măreţul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării amendează Şcoala Generală nr 81 din Bucureşti cu 1.000 lei deoarece şi-ar fi propus, în urma unui examen de matematică, să organizeze o clasă de „elită”. Evident, în urma unei sesizări a unui părinte ţâfnos