Ni se zice că naţionala are nevoie de suporteri. Totuşi, parcă mai mult de fotbalişti

E ultima bombă, dar nu şi cea de pe urmă. Daniel Niculae e dat la una dintre Craiove. Trădare! Atacantul jurase, pentru bătrîneţe, doar pe Rapid. Nu se ştie cît adevăr e în ştirea asta. Dar, da, putem vorbi despre trădare. Trădarea iluziilor. Cu un an în urmă, ştirea că pe fostul jucător de la Auxerre sau Monaco (mamă, cum arăta Monaco pînă de curînd şi ce e azi!…) se bat echipe din liga a doua, fie ele vopsite cu numele Rapidului şi Craiovei, ai fi zis că e o “turcească”. Acum nu mai tresare nimeni. Niculae, dat pe la Genk sau prin Golf (un fel de Semilună Roşie a fotbalului) se poate revolta oricît, o astfel de variantă nu mai miră. Există un ceva amar în toată treaba asta.

Ca şi în cea cu celălalt Niculae, Marius, parcat la o echipă ucarineană cu nume nememorabil, unde joacă, din cînd în cînd, cîte 5-10 minute. Ori ca în cea cu Torje, mutat de pe o bancă pe alta a Europei, sau ca în povestea lui Tamaş, care “nu face niciodată un pas înapoi în carieră”. Ca şi în viaţă. Mereu, mereu înainte. Cu capul înainte. Kiriţă a zis-o bine: “Are el nebunia asta, să-şi trăiască viaţa la maxim”. Da. Valabil pentru toţi, la diferite niveluri ale “trăirismului”. Pentru toţi potenţialii (încă) sau foştii (deja) internaţionali, deveniţi prea devreme rentieri ai tinereţii lor, există o întrebare. Fotbalul face parte din viaţă sau nu?

Aceşti oameni care ne-au născut speranţe par a fi intrat în logica unor funcţionari cu carte de muncă, atenţi doar să umple căsuţele goale pînă la pensionare. Au urcat pînă la un salariu de unde nu vor să se dea jos. Măcar Tamaş şi-a asumat un risc. Pentru că, altfel, riscul e să se bată pentru tine două echipe de la matineu. Atunci e prea tîrziu. Îmburghezirea înainte de vreme, îmbătrînirea sufletului sportiv e o marcă deja înregistrată. Fotbalişti