O definiţie super-mişto: Am pus deoparte un număr din Gazeta sporturilor din 28 august. De ce? Din cauza, pardon: datorită unui interviu fain de tot cu Dragoş Stoenescu, portarul naţionalei de polo a României.
Iat-o: „Tatuajele? Sunt un fel de manele pe piele!”
Tupeism neaoş
La sfârşitul lui august, m-am dus la Evidenţa Persoanelor ca să depun cererea pentru schimbarea cărţii de identitate (în pragul expirării). Am tras un bon cu numărul 233. Bonul mă mai informa şi că mai am 27 de persoane în faţă. Mi-am aşteptat rândul, exact cum eram rugat şi cu o frază înscrisă pe acelaşi bon. La un moment dat, lângă mine a apărut o familie cu un adolescent care se afla, mă gândesc, la primul act de identitate. Întâmplător am văzut bonul de ordine: aveau numărul 245 (parcă, dar în mod cert peste 240). Ei bine, s-a strigat 231 (de două ori) – nimeni. S-a strigat 232 (o dată) – nimeni. Urmam eu. Aş fi urmat – dacă soţul nu i-ar fi spus soţiei, din momentul în care două persoane n-au dat curs strigării, să intre ea la biroul în cauză (3). Femeia n-a stat pe gânduri. Nu s-a sinchisit de numărul ei de pe bonul de ordine, de faptul că erau vreo zece persoane mai în drept, dar ce vorbesc „mai”, pur şi simplu în drept să intre înaintea ei – s-a dus, a intrat – şi a fost primită. Într-o ţară normală, civilizată, ar fi ieşit cum a intrat – n-ar fi fost primită. Dar duduii cu tupeu i-a mers, complice fiindu-i, desigur, funcţionarul public din birou, care n-a uşuit-o scurt.
Al naibii de ciudat
La meciul de debut şi de pomină dintre Schalke 04 şi Steaua (3:0), m-a frapat un amănunt pe care n-am văzut/ auzit să-l fi remarcat măcar cineva: înainte de începerea meciului, echipele ies de regulă cu nişte copilaşi de mână – fetiţe şi băieţi – pe gazon. De obicei – amestecaţi. Ei bine, nu ţin minte să fi văzut vreodată ca unei echipe să-i fie repartizate doar fetiţe, i
