Jurnalul adolescentului miop Romanul adolescentului miop a fost, în genere, considerat – mai ales după publicarea sa integrală, în 1988 şi în 1989 – cheia primă pentru înţelegerea personalităţii tînărului Eliade şi a dezvoltării ei ulterioare. Fără a minimaliza importanţa romanului, atît de autobiografic, de altfel, poziţia de care acesta s-a bucurat – pînă la a ajunge referinţă didactică – se datorează mai degrabă unei absenţe. Absenţei jurnalelor adolescentului miop. Această problemă a jurnalelor lui Eliade nu se limitează la vîrsta adolescenţei. Primul jurnal „autentic“, Jurnalul portughez, a fost publicat abia recent (în 2000, în traducere spaniolă, şi în 2006, în original). Fragments d’un journal (Paris, 1973, 1981) – editate impropriu în română ca Jurnal (Humanitas, 1993) – reprezintă, aşa cum o arată titlul, o selecţie prin care autorul, transformat în editor, filtrează „autenticitatea“ însemnării imediate. La fel s-a întîmplat cu jurnalul indian, transpus într-un „roman indirect“ (Şantier, 1935), după ce fusese deja folosit în cîteva romane „directe“. Despre jurnalul postindian (1932-1940) se crede, după cum afirma Eliade însuşi în mai multe rînduri, că a fost pierdut în anii tulburi din timpul războiului. Există totuşi suficiente motive să bănuim că el ar putea fi doar „clasat“ ca inoportun pentru evoluţia sa postbelică şi că va ieşi la suprafaţă într-un viitor mai îndepărtat, cînd pasiunile ideologice ale acelei epoci se vor fi stins cu totul. În ceea ce priveşte jurnalele preindiene (1920-1928), au fost tipărite doar selecţii anterioare anului 1925, cînd Eliade începe viaţa de student. Actualul posesor al manuscriselor, Mircea Handoca, le-a publicat mai întîi în cîteva reviste din anii 1987-19901, iar apoi, sub titlul Fragmente de jurnal, în „Addenda“ la primul volum de „Jugendschriften“, Cum am găsit piatra filozofală. Scrieri de tinereţe. 1921-192