Una dintre puţinele certitudini în tînăra politologie românească de după revoluţie era următoarea: în condiţiile sistemului de vot proporţional pe liste nici un partid nu va obţine procentele necesare pentru desemnarea unui guvern monocolor. După mai 1990, cînd supremaţia zdrobitoare a FSN a fost pusă pe seama existenţei unui spaţiu politic imatur, ne-am obişnuit cu guverne de coaliţie, fie o coaliţie în care un partid domină atît de clar încît pare că guvernează singur, aşa cum a fost pînă în 1996, fie o coaliţie excesiv de polarizată, cum este cea de acum. Deşi unii comentatori afirmă acum că se aşteptau la aceste rezultate, procentul de 46% obţinut de PDSR în ultimul Barometru de Opinie Publică realizat de CURS răstoarnă această brumă de certitudine a politologiei noastre. Pentru că, dacă luăm în calcul marja de eroare de 2,2% plus voturile redistribuite ale partidelor care nu ar intra în Parlament, toate arată că, teoretic, dacă duminica viitoare ar avea loc alegeri, PDSR ar putea forma singur guvernul. Să fi revenit spectrul politic românesc la imaturitatea din 1990 sau, dimpotrivă, se maturizează şi se cristalizează în vederea unei delimitări între doi poli politici puternici şi stabili? Cea de-a doua ipoteză este negată de prăbuşirea formaţiunii care ar putea stabili celălalt pol, adică CDR, cît şi de creşterea ApR, ceea ce demonstrează că electoratul caută soluţii inedite şi este departe de a se obişnui cu situaţia dată. Erodarea produsă de actul guvernării se manifestă peste tot în lume, dar ea pare a fi o caracteristică mai pregnantă în spaţiul est-european actual. Şi în vestul Europei se manifestă, dar ca fenomen lent, cum a fost cazul celor aproape două decenii de guvernare creştin-democrată în Germania, iar acolo unde se schimbă des guvernele partidele rămîn totuşi la putere pentru mai multe legislaturi, aşa cum au rămas la putere creştin-democraţ