Prima știre pe care am citit-o la Sângeru, după o absență din peisaj de aproape o lună, a fost pe site-ul ampress.ro și sună cam așa: din motive de ingrediente, micul românesc, sfârâitor pe multe dintre grătarele Întâiului Mai muncitoresc, a intrat în conflict cu exigențele Uniunii Europene. Micul nu încape în saloanele cu oglinzi venețiene și dă rău în gastronomia de pe Rin și Sena. Miroase apetisant, dar arată urât în compoziție și strică balurile din grădina publică a Castelului Versailles. Pus lângă icre negre, cu toate că-i mic, se prezintă mare și ridat ca o sfeclă ca să nu zic altceva. Micul nu intră în gura delicată a doamnei Merkel care, la picnic, obișnuia, când arăta cât de cât, să se arate goală, ca în Dejunul pe iarbă al lui Edouard Manet. De ce? Din motive diverse. De pildă, pentru a-i simți gustul, micul se ia cu mâna și muști din el. Adaosul de furculiță sau scobitoare distruge un ritual și așază o distanță inutilă între mâncător și mâncat. Bărbatul autohton, ca și femeia mioritică îl îndeasă cu deștele în gură, rezolvându-l prin retezare cu dinții de două sau trei ori. Micul e, în igiena noastră de sporovăitori pe Dâmbovița, o invitație la povești și o dezlegare la anecdote. El a contribuit la formarea limbii și a stimulat deprinderi anecdotice.
Îmi amintesc că acum niște ani mi-am așteptat un bun amic, evreu născut în România și plecat de aici când avea 9 ani. Am pornit cu mașina mea de la aeroport. Venea din Israel pentru un interviu cu nu mai știu cine și avea puțin timp pentru relaxare. El, de când îl știu, se culcă la trei noaptea și se scoală la șapte. Hai, zice – avionul sosise cu puțin înainte de miezul nopții la Otopeni –, să mâncăm un mic. Mi-e o poftă nebună de mici. Și pentru ca bucuria să fie întreagă, aș bea și o țuică. Am plecat, luând la rând toate crâșmele din București. Ciuciu mici la ora aia, iar la cuvântul țuică