- cronica unei neştiute agresiuni -

Recunosc, trişez: asta e întrebarea-test pentru oricine vine să lucreze alături de mine şi colegii mei care scriu de nouă ani despre vin sub numele generic de Vinul.Ro. Am deja, aşadar, o mulţime de răspunsuri suculente, din care să vă inspir copios. Mai întîi, însă, puţină istorie plictisitoare. Dar personală, căci la toate cronicarul a fost martor direct. Şi, uneori, victimă. Vă avertizez, însă: voi trişa din nou.

● Anii 1990-1998... Poşircile – creaţia omului „de tip nou“, comunist – au luat în stăpînire pămîntul de la nord de Dunăre şi urmăresc exterminarea fizică ori subjugarea psihică a tuturor cugetătoarelor creştineşti care odinioară stăpîneau libere spaţiul lăsat moştenire din moşi-strămoşi. Zăpăciţi de diversiunile la ordinea zilei, băştinaşii pierd bătălie după bătălie, fără măcar să-şi dea seama că sînt în război. Leul se duce dracului, televizoarele color second hand devin noile locuri de închinare (mall-urile încă nu există). Se bea vin cu stacana, cu găleata sau cu burta. Pe sunet de 3rei SudEst ori „Treceţi, batalioane, române...“. Sub ochii sticloşi ai cerbilor împăiaţi, de pe feţe de masă cu motive populare. În maiou cu vecinul de garaj sau solemn, la costum, cu cureaua sub burtă şi ceafa transpirată, sub ochii neatenţi ai mireselor preocupate de găleata cu „darul“. Deznodămîntul luptei pare aproape, iar cronicarul n-are de consemnat nici un nume de erou, căci vinul este doar „mult, alb, rece şi (aproape – n.a.) pe gratis“. Nu şi „sec“, căci victimele neştiutei agresiuni beau mai ales dulce.

Paranteză: tot în 1998, într-un oraş de provincie din teatrul de război, unui jurnalist elveţian de vinuri aflat în vizită i se oferă spre degustare, cu nelipsita mîndrie patriotică, unele vinuri româneşti „en vogue“. Grasă, „Corăbioară“, „Porumbelul“, „Premiat“, „Fata în iarbă“, „Negru de Tohani“ et