Dacă înrudirea Caragiale-Eça de Queirós rămâne în cercul veşnic al astrelor vag asemănătoare, dar cu traiectorie distinctă, o altă întâlnire luso-română e posibil să fi avut loc cu adevărat şi sub cea mai concretă formă. Numit consul la Paris în 1888, post în care va rămânea până la moarte, Eça devenea atunci colegul lui Vasile Alecsandri, din 1885 Ministru al României în capitala Franţei: se vor fi întâlnit oare? Nu încape îndoială, pentru că lumea diplomatică dintr-o capitală e foarte mică, iar în secolul al XIX-lea era încă şi mai mică. Nimic nu ne împiedică să visăm la o serată în saloanele palatului de secol XVIII ce adăpostea Legaţia română şi unde, în capul scării, Alecsandri cel încărcat de ani strângea plin de curtoazie mâna consulului portughez, despre care aflase că e şi scriitor. O fi încercat chiar să se informeze despre statura literară a mai tânărului său coleg, răsfoindu-i vreunul din romanele traduse în franceză. Fără ca ironia ucigătoare a lusitanului să-i fi spus probabil mare lucru întârziatului romantic moldav, ajuns la vârsta indiferenţei suverane.

Întâlnirea Eça-Alecsandri, extrem de probabilă, aproape atestată documentar (Alecsandri oferea numeroase recepţii, o ştim din corespondenţa lui), posedă însă şi o latură la rândul ei astrală, surprinzătoare. Există un paralelism perfect între Alecsandri şi cel mai cunoscut romantic portughez, Almeida Garrett. Amândoi nobili şi bogaţi, amândoi cu vocaţia teatrului, amândoi consideraţi în viaţă cei mai mari poeţi ai ţărilor lor, amândoi revoluţionari şi liberali, amândoi deveniţi glorii naţionale, încărcaţi de onoruri. Dar, mai presus de toate, amândoi descoperitori ai folclorului local şi autori de poezie în stil popular; versurile celor doi, scrise la Lisabona ori Mirceşti, seamănă uneori până la identitate, degajă aceeaşi mediocritate luminoasă şi săltăreaţă.

În fine, o ult