Cum să-ţi mai adjudeci un punct – monetizabil ulterior, of course! – pasând un lucru în doi timpi şi apucând astfel, cu o singură mână, cantitatea fizic şarjabilă de ambele – subţire meşteşug de fentare a criteriilor!
Mai multe interviuri, zilele trecute, cu manageri de facultăţi, cum au început de la o vreme să li se spună, la noi, decanilor (un termen cam bovaric, fiindcă nu acoperă decât în parte realitatea strictosensu), apropo de autogestiunea financiară, impusă instituţiilor noastre de învăţământ superior cu începere din anul curent (impusă, apropo, cu un fel de herirupism, ale cărui resorturi sau mize sper să ni se reveleze odată, „poate, după scăpătat”!). Cum le-a fost? Cum resimt? Ce pot obiecta? Ce găsesc salutar? O fişă managerial-impresionistică a perioadei, cu alte cuvinte. Sunt, orice s-ar spune, pătura care poate referi în conştiinţa cea mai profundă de cauză. Şi nici n-am avut un interes mai ambiţios decât a lua pulsul într-un punct, adevărat (tocmai specificam), mai relevant în sensul acesta decât altele.
Primul lucru de trecut la catastif: punctul de plecare foarte onest, de o probitate cumva confesională: dacă suprim amănuntele (speciale de la un caz la altul), îmi rămâne o dicţiune austeră, departe de echivocuri, ca o garanţie că vorbirea nu fu de manevră. Nu tu eschive, debit în golul retoricii, nicio sintagmă de pură verbigeraţie, după un tipic, vai, recurent prin părţile locului. La început m-am simţit, fireşte, flatat, pe urmă însă, după niscai chibzuire, m-am întrebat dacă nu e cazul să văd aici expresia atent filtrată a unei îndepărtate reticenţe? Decanii încă nu resimt schimbarea: nu fac, propriu-zis, decât să redistribuie, conform anumitor criterii (care se vor, desigur, eficiente, deşi capotează în cazuri s-ar zice că simplisime) nişte fonduri alocate facultăţilor. Este vorba, ca să fiu explicit până la capăt, de sac
