Acum, când multă lume aştepta de la Ecaterina Oproiu o nouă piesă de teatru sau (de ce nu?) o anologie însumând măcar o parte dintre cronicile sale de film, iată că domnia sa ne oferă surpriza unul “Jurnal”(*). Mai precis a unui prim volum care cuprinde doar o parte din ceea ce autoarea a păstrat în urma unei severe selecţii dintr-un noian de notaţii din şi despre o viaţă trăită, sufleteşte, la maximă tensiune. Avem în cele 300 de pagini ale acestei cărţi care poartă, dinadins parcă, un nume foarte simplu “Jurnal 1” , crâmpeie de viaţă, veritabile şi, mai ales, reprezentative întâmplări, replici şi personaje, stop-cadre în care o regăsim cu adevărat pe Ecaterina Oproiu, personaj emblematic pentru un anume fel de trăi şi a evalua “pe propria-ţi răspundere” şi ale cărei cronici despre producţiile din sfera celei de-a 7-a arte, ca şi asupra producţiilor de televiziune, au ridicat ştacheta bunului gust la cotele unui adevărat etalon. Şi asta într-o vreme când asemenea lucruri nu erau chiar de domeniul faptului divers…
Acelaşi bun gust, aceeaşi sagacitate îndelung exersată a observaţiei morale atente, însoţite de o rostire tranşantă şi expresivă a gândului, le vom afla şi în notaţiile din “Jurnal”. Numai că, de această dată, ele au şi clară (dublă) justificare: de ordin afectiv şi de ordin moral. Contopite în această notaţie voit paradoxală: “De ce uităm? Ştiu că «teroria» cea mai răspândită este că uităm ceea ce vrem să uităm. Eu cred că, în privinţa asta, lucrurile stau tocmai pe dos. Reţinem, uneori, ceea ne interesează, dar când vrem cu adevărat să uităm ceva anume, nu numai că nu-l uităm, dar ni se înfige în minte cât timp avem minte şi uneori chiar după ce n-o mai avem”.
Gândeşte şi scrie aşa, Ecaterina Oproiu, spirit liber şi mereu în răspăr cu orice fel de şabloane, mai vechi sau mai noi, devenite, prin conformism şi prin rutină, cu