Pentru că de abia acum încep să i se vadă efectele, continui aici analiza reformei Funeriu pe care am început-o mai demult.
Pe 1 octombrie anul acesta, mi-am continuat excursia începută în urmă cu 20 de ani prin sistemul kafkian de educaţie şi cercetare din România. Am fost invitat de Adevărul la o discuţie în direct, prin Skype, cu domnul Mihnea Costoiu, rectorul Politehnicii din Bucureşti şi ministru delegat cu învăţământul universitar şi cercetare al guvernului Ponta (discuţia se află pe site-ul ziarului, pentru cei interesaţi).
Domnul Costoiu face o impresie bună la prima vedere: vorbeşte bine, are un răspuns pentru orice, e îmbrăcat frumos şi degajă siguranţă de sine. Atunci de ce m-am simţit eu ca în mijlocul unei scene din Kafka?
La întrebarea mea, dacă un rector precum domnia sa are nevoie de experienţă în cercetare, domnul Costoiu a replicat, aşa cum şi Ecaterina Andronescu a făcut-o de multe ori, că rectorii sunt manageri. Deci aceştia nu au neapărat nevoie de experienţă în cercetare pentru a fi buni în funcţia respectivă. Poziţia aceasta, paradoxal adoptată implicit şi de Funeriu în lege, este o prostie cât toate zilele, care poate păcăli multă lume neavizată. Prin potenţialul ei de a face rău este o prostie cu grad de periculozitate maximă, după cum o să vedem mai jos.
Îi invit pe ambii miniştrii, cel actual şi fostul, să aducă exemple de rectori din universităţi de sucess ˗ să zicem primele 300 din lume, unde şi Cehia şi Polonia, de exemplu, au reprezentanţi. Care din aceste universităţi sunt conduse de un doctorand precum domnul Costoiu sau măcar un rector care să nu fi excelat la nivel internaţional într-o profesiune de bază? Pentru că, spre dezamăgirea unora, nu există încă şcoală de rectori. Eu unul nu am reuşit să găsesc asemenea năzbâtie. De ce? Pentru că a conduce o universitate este doar cu o treaptă mai jos
