Sa ne iasa din cap semnul de egalitate pus intre modernizare si occidentalizare. China nu se va incadra, ca un simplu pol de putere, in ordinea existenta a lumii, ci va impune o noua ordine economica, politica, culturala si militara. Statelor-natiune le vor urma statele-civilizatie. Din raportul dialectic intre fortele tari ale globalizarii si cele ale regionalizarii, rezultanta va duce spre configurarea unor blocuri continentale, care vor fi entitatile pertinente ale viitorului, intre care se va desfasura hiperconcurenta globala si care vor avea la baza un liant civilizational, inclusiv o anumita religie. De aceea, le vom numi „state-civilizatie". Este vorba despre China, India, Japonia, America de Nord, America de Sud, Europa, Rusia, un Califat musulman, Africa si, poate, alte entitati mai mici, cum ar fi Israelul, inclusiv diaspora sa. Seamana oarecum cu predictia lui Huntington, din Ciocnirea civilizatiilor, Humanitas, Bucuresti, 1998. Criza actuala este o criza civilizationala, avand drept principala cauza demoralizarea si desacralizarea economiilor si societatilor occidentale. Cum acestea nu par sa fi inteles ce au gresit, dominatia modului lor de viata se va incheia si va reveni altor puteri emergente. Intrebam intr-un articol precedent ce poate oferi China lumii, din punct de vedere simbolic, pentru a deveni noua putere globala. Iata un raspuns: printre multe altele, ea poate oferi o etica, cea confucianista, pe care si-o reinsuseste tot mai bine intai acasa, remoralizand astfel inclusiv sistemul economic. Acum, pentru iesirea din criza, ar fi suficient ca China sa-si aprecieze yuanul. Si o va face, dar cand va stabili conducerea chineza ca e momentul optim. China are avantajul a cinci mii de ani de istorie si al unei civilizatii foarte originale, inflorita mereu pe acelasi teritoriu. In aceasta perioada, ea a mai fost de cateva ori prima economie a lumii si