Interventia militara romaneasca

Refuzul Budapestei „deschidea calea unei interventii militare romanesti". La 6 aprilie, generalul Franchet d’Esperey viziteaza Bucurestiul. Se intalneste cu gen. Prezan. E primit de regele Ferdinand. Are nedelicatetea de a-i propune acestuia ca generalii francezi sa preia comanda armatelor romane pentru o mai buna coordonare a eforturilor militare in estul si vestul Romaniei. Generalul francez aduce la Bucuresti acordul Frantei la o interventie in forta contra Budapestei. In acest scop colonelul Ion Antonescu se si duce la Belgrad, pentru a discuta concret o colaborare militara contra Budapestei. Armata romana din Transilvania e intarita cu doua divizii ale ardelenilor. Sunt elaborate mai multe proiecte de operatiuni, la 13 aprilie fiind definitivat acela care prevede actiunea principala intre valea Somesului si valea Crisului Repede si cea secundara pe vaile Crisurilor Alb si Negru.

Intre timp, pe 10 aprilie, regele Ferdinand convoaca la Cotroceni o reuniune a Consiliului de Ministri (fara Bratianu, inca la Paris, la Conferinta de Pace). Un prilej cu care M. Pherekyde constata ca opozitia englezilor si ezitarile sarbilor si ale cehoslovacilor l-au obligat pe Clemenceau sa renunte la o ofensiva a aliatilor contra Budapestei. Dar romanii nu trebuiau sa renunte la ofensiva lor, declara Pherekyde. Dimpotriva. „Inaintarea trupelor romane nu se mai poate amana fara a periclita in chipul cel mai grav si cel mai hotarat interesele neamului si intreaga unitate nationala". Regele considera si el, ceea ce reia si intr-o scrisoare catre I.I.C. Bratianu: „Inaintarea noastra in Transilvania (e) o necesitate absoluta, atat din punct de vedere al politicii noastre externe, cat si din acela al situatiei interne". Si continua intrebandu-se, cum se intrebau toti romanii, la ce bun s-a facut unirea, daca „toate mizeriile si persecutiile a