Pentru Banat şi Europa, 27 iulie 1552, a fost o zi tristă. Este ziua în care trupele otomane ale lui Ahmed Paşa, i-au măcelărit pe creştini care părăseau oraşul, în frunte cu comitele Ştefan Losonczy.

Timişoara a fost asediată fără folos de otomani în 1551. A fost însă cuceriă în anul 1552 prin capitulare, cu promisiunea că cei care doresc pot să părăsească cetatea fără să păţească nimic. Pe 27 iulie 1552, otomanii nu s-au ţinut de cuvânt, iar la ieşirea creştinilor (maghiari, spanioli, germani) pe Poarta Azapilor, în frunte cu comitele Ştefan Lozonczy, au fost masacraţi.

Avea să urmeze 164 de ani de dominaţie otomană asupra Timişoarei şi Banatului, până la eliberarea habsburgilor.

Timişoara devine paşalâc, fiind condusă de către un paşă de rang superior care avea în subordine sangeacurile Lipova, Cenad, Gyula, Moldova Veche şi Ineu, iar din 1660, Caransebeş, Lugoj, Arad, Făget şi Becicherecul Mare.

Despre cum arăta viaţa din Cetatea Timişoara în perioada ocupaţiei otomane, au lăsat mărturii mai mulţi călători, cronicari şi spioni.

Poveştile unei spion austriac

Henrick Ottendorf a fost trimis de diplomaţia habsburgilor ca ambsador în Timişoara, în 1663, pentru a negocia tratatul de pace cu Ali paşa. De pe urma hoinărelilor sale a rezultat cea dintâi hartă a străzilor din cetatea medievală a Timişoarei, însemnărle sale fiind folosite de Marele Stat Major Habsburgic.

Manuscrisele lui Ottendorf au fost descoperite în 1900, iar în 1943 apare volumul „De la Viena la Timişoara, 1663”.

Vom reda pasaje inedite care au apărut în „Pagini despre Banat”, scos de Biblioteca Judeţeană Timiş.

„Cetatea a fost construită înaintea otomanilor de regii maghiari. Îşi are numele de la râul Timiş şi de la cuvântul „var” care în ungureşte înseamnă cetate. Puţine din casele oraşului se văd de la depărtare, doar turnurile moscheilor