Daca Alexandru cel Mare ar fi judecat macar o clipa dupa modelul politic romanesc al ultimului deceniu, nu doar ca nu ar fi ajuns la Babilon si in Indii, dar n-ar fi depasit nici macar granitele micului regat al Macedoniei. Daca acelasi lucru l-ar fi facut, mai tarziu, un Napoleon, e sigur ca isi incepea cariera direct cu Waterloo. La fel, Stefan cel Mare ar fi condus un pasalac otoman (de fapt, nici nu l-ar mai fi condus el), iar Hohenzollernii n-ar mai fi adus niciodata Transilvania la patria mama. Iar cateva clipe de iluminare, putine ce-i drept, ne-au salvat macar de la crunta perspectiva de a vorbi ruseste.
Iata ca, trista realitate, sangele politicii intelepte s-a stins, s-a estompat, s-a ascuns in stihii necunoscute si suntem doar ceea ce putem fi, intr-un context dificil.
"Ce fel de neam este acesta care se confeseaza la o oaie (Miorita) si care zideste ziua ca sa aiba ce se darama noaptea (Mesterul Manole)?", se intreba undeva un filosof roman ramas pe la Londra. intr-adevar, ce fel de neam este acesta care gaseste doua solutii extreme, in fata marilor evenimente ale existentei. Pe de o parte, refugiul metafizic, la disparitia fizica, solutie propusa de "Miorita" ("Tu sa-i spui curat/ Ca m-am insurat/ C-o fata de crai/ Pe-o gura de rai"), iar pe de alta parte, eternul inceput, care nu poate fi oprit decat prin sacrificiul ultim, solutia "Mesterul Manole" ("Ce ziua zidea/ Noaptea se surpa/ A doua zi iar/ A treia zi iar/ Muncea in zadar").
In plus, ciobanul mioritic nu schiteaza nici un gest de impotrivire in fata mortii, o accepta senin, asa cum suntem noi nevoiti sa traim teatrul absurd al realitatii contemporane, cand romanul, tras de maneca de catre stapanii lui, inghite toate ineptiile si antinomiile gandirii. Cu aceeasi seninatate, mai exista o iesire: sau "invierea mortilor si viata veacului ce va sa vie", sau, pur si simplu, "