(apărut în Dilemateca, anul V, nr. 47, aprilie 2010)

Nu-mi aduc aminte cum a ajuns cartea în biblioteca mea. M-a intrigat probabil bizareria titlului: La biographie sentimentale de l'huître (Biografia sentimentală a stridiei). Versiunea originală a fost publicată prima dată în 1941, iar în traducere franceză a apărut în 2002, la Éditions du Rocher. Mary Frances Kennedy Fisher (1908-1992), scriitoare de origine americană, este în primul rînd o celebră "autoare culinară" şi, după opinia unora, "cea mai mare stilistă de limbă engleză": "De la Lewis Caroll, nimeni nu a scris cu atîta fantezie despre această fiinţă bivalvă cu sexul nedeterminat".

Acestui controversat fruct de mare, de mulţi iubit la nebunie, detestat de alţii, i se dedică un poem sclipitor, îmbibat de tandreţe, ca şi cum ar fi vorba de o fiinţă umană. În scurta sa viaţă plină de aventuri, înainte de a ajunge în stomacul omului, biata stridie este pîndită necontenit, hărţuită de nenumăraţi duşmani (stele de mare, bureţi de mare, tot felul de melci). Afecţiunea autoarei pentru această umilă fiinţă este evidentă. Suferinţele stridiei nu o lasă rece - mai ales cînd se ajunge la versiunea ei comestibilă. Emoţionantul studiu fizico-psihologic din prima parte a cărţii nu e decît un spumos preludiu sau un ambalaj de lux pentru ce va urma: povestea nenumăratelor feluri în care stridia a fost şi este pregătită. Concret: un val de reţete, fiecare urmată de cîte o poveste sau o anecdotă abundent condimentată cu un umor nu mai puţin savuros.

În Franţa, stridiile se bucură de o mare popularitate, mai degrabă sub forma lor crudă. Eventual cu oţet sau lămîie, în orice caz cu felii subţiri de pîine de secară unse cu o pojghiţă de unt. Dar adevăraţii gourmets le sorb aşa cum le-a făcut mama lor, simple, fără nici un artificiu. Am fost mult timp geloasă pe prietenii mei: voluptatea cu care le înghiţeau