De ani buni, „optzecistul“ Ion Simuţ face eforturi notabile de a se desprinde de militantismul postmodernismului autohton, pentru a deveni, cum spune, o parte din conştiinţa critică a literaturii române contemporane.

La prima vedere, „Simptomele actualităţii literare“ (Biblioteca Revistei „Familia“) e un volum de strânsură. Apar aici: discuţii asupra canonului şi revizuirilor, un studiu de caz cu evaluarea şanselor noastre de a primi în următorii ani Premiul Nobel pentru literatură, un amplu comentariu pe marginea „Istoriei literaturii române contemporane“ a lui Alex. Şefănescu, portrete de scriitori, polemici cu criticii de poezie ori cu partizanii memorialisticii.

Temele de discuţie (tirajele, autorii introduşi în manuale, cărţile premiate de Uniunea Scriitorilor) intră într-un acelaşi cadru problematizant. Ion Simuţ are câteva teorii la care ţine şi pe care le susţine cu fiecare prilej, indiferent de subiectul dat.

Printre ele se numără teza reabilitării ficţiunii. Anii ’90 au fost în primul rând ani de recuperare documentară a unor adevăruri istorice mult timp îngropate. Când, atâtea decenii, scriitorii au fost obligaţi să tacă, să „uite“, să evite multe subiecte, e absolut logic ca primii ani de libertate să vină cu un torent testimonial. Şi îmi pare la fel de logic că, treptat, acest avânt s-a temperat şi accentul s-a mutat pe ficţional, pe epic, pe roman.

Ion Simuţ are dreptate când constată mutaţia, dar ce nu înţeleg este de ce simte el nevoia să exagereze într-un sens oricum câştigat. Pentru criticul orădean, jurnalul şi memoriile sunt „o literatură a secundarului“, iar critica ar trebui „să intervină pentru a tempera această modă a jurnalelor şi a mărturiilor din umbră“! Dar, cu cărţile pe masă, fără teorii paralele cu realitatea, ţin oare de o literatură a secundarului, în sens peiorativ, jurnalele lui N.