Există şi infirmităţi, în majoritatea lor sufleteşti, pe care nimeni nu le consideră astfel. Cum ar fi neputinţa de a-ţi face prieteni, de a te modela prin trăiri de grup. Într-unul din foarte puţinele lui deschideri spre dialog, un coleg de facultate, atât de rezervat în relaţiile cu toată lumea încât părea că apără un secret ruşinos, mi-a spus: A avut tata prea mulţi prieteni, ca să mai pot suporta şi eu unul.
Ca să-ţi dai seama dacă ai talent la prietenie, trebuie să-l probezi, să-i dai ocazia de a se manifesta. Puţine prietenii se leagă de la sine şi niciodată cu mai mulţi predispuşi deodată. Ca şi în dragoste, câteva eşecuri în prietenie te pot speria şi te pot închide în tine pentru tot restul vieţii. Mai ales când e vorba de un eşec de grup. La treizeci de ani, am frecventat un grup de camarazi care, după primele întruniri de regulă către seară, când oamenii îşi terminau treburile, m-a făcut să mă simt mândru că-s acceptat. Erau toţi artişti încă tineri, dar cu un nume bun în breaslă şi la public, inşi deschişi la fire, care deveneau şi mai deschişi după ce se îmbătau. Nu mi-am dat seama de la început care era liantul grupului. Deoarece toţi cei zece-doisprezece ferveţi ai întâlnirilor de seară, în acelaşi hangar, în atelierul improvizat al mai vârstnicului, ce părea a fi "locotenentul şefului", manifesta un respect marcat pentru "şef", m-am conformat şi eu regulilor şi i-am zis "şeful nostru". Grup fără şef nu există, iar când pare să nu existe, şefia e disimulată, e a celui care o refuză amintind mereu că o refuză.
Curând am înţeles că nu fac faţă ritualului de fiecare seară. Eu nu beau. Nu am păreri despre cât beau şi de ce beau alţii, dar evit anturajul alcoolicilor. Poate şi pentru că s-a băut destul în lumea în care am copilărit şi în familie. De aceea ţin minte vorba colegului care spunea că avusese taică-su