Deși intervenția franceză în Mali are toate aparențele unui succes – și încă unul obținut rapid – nu se poate spune că ea a stabilizat țara sau că a soluționat criza. Cu toate acestea, meritul ei major este de a fi pus în evidență slăbiciunile tactice și strategice ale grupărilor teroriste, deciziile lor eronate și o încredere excesivă autorizată de aparenta slăbiciune a adversarului, care s-au soldat cu consecințe dezastruoase pentru islamiști.
Percepția generală, greșită, despre nordul Mali este că regiunea este populată exclusiv de tuaregi, deși, alături de aceștia, alte etnii (songhai, peuli, arabi) sunt prezente în zonă, chiar mai numeroase. Toate aceste populații se revoltă periodic împotriva unei subdezvoltări cât se poate de reale, la care tuaregii - mai precis șefii de clan, mai deloc urmați de majoritatea tuaregilor – adaugă revendicări identitare sporadice cu care șantajează autoritățile de la Bamako.
Originile crizei maliene
Începând de prin anii 1990, grupările teroriste islamiste algeriene, urmărite de armata regulată, s-au retras spre Sahara, iar din 2007 au îmbrățișat cauza jihadului mondializat predicat de Bin Laden. Deja fragilizat de o insecuritate crescândă pe care autoritățile au fost incapabile să o controleze, Mali, la fel ca tot Sahelul și Africa de Nord, a fost destabilizat de explozia de violență care a însemnat intervenția NATO în Libia și răsturnarea regimului gaddafist. Sute de soldați tuaregi din armata lui Gaddafi care dispun de arme și bani revin în țară, recrutează combatanți și atrag unități de elită de tuaregi din armata maliană care se pun în slujba Mișcării Naționale de Eliberare din Azawad (MNLA), o mișcare separatistă tuaregă laică.
Pentru a combate armata maliană, MNLA se aliază cu un rival local, Ansar ed-Dine, grup islamist majoritar tuareg aliat cu Al-Qaeda din Maghrebul islam