(Apărut în Dilema veche nr. 72 / 2005)

Discuţia e veche şi cauzatoare de confuzii. De cincisprezece ani organizăm tabere şi instituim tribunale împotriva prostului gust. Ne dăm seama foarte rar că privim cărţile care ne apar sub ochi într-o devălmăşie euforică în care criteriile se amestecă pînă la contopire. Ni s-a spus că Judith Krantz e rea, iar Axel Munthe bun. Am aflat că Barbara Cartland e cîh, pe cînd Milan Kundera e ţuţ. Sidney Sheldon pute a vulg, Günther Grass miroase a Tuscani per Donna. Ne place să ne vadă lumea cumpărînd Marguerite Yourcenar, dar ne place să citim John Grisham. O să rîdeţi, dar avem momentele noastre de ipocrizie. Există oameni care lasă neglijent pe masă Părinţii greci ai Bisericii pentru cînd vin musafirii, după care se reped în dormitor şi citesc cu nesaţ clandestin un capitol din Pisica în cizme. Dar nu e numai asta. Cînd operăm judecăţi de valoare în public, ne pîndeşte un maniheism literar cu puternice nuanţe reducţioniste. Nu ştim să scriem proustian, dar ştim să ne comportăm procustian. Avem rigla în buzunar, axiologia la degetul mic şi revolverul critic la şold. Am decis cu o încruntătură acră: jos literatura comercială, trăiască Marile Opere. Dar n-a fost suficient. Ne-am mai încruntat o dată, am aruncat o privire prin librării, am mustăcit pedagogic şi am emis postulatul numărul doi din Teoria Falsului: ce se vinde e comercial (vezi Codul lui Da Vinci), ce nu se vinde e literatură adevărată (vezi poezia). De fapt, ne-am făcut de rîs. Fiindcă am judecat pripit, derutaţi de neînţelegeri pe care noi înşine le-am pus în circulaţie.

Dintre neînţelegerile acestea, una tinde să facă epocă. Este vorba de falsa dihotomie dintre cartea bună şi cartea de consum. Destulă lume subţire din spaţiul literaturii simte nevoia să suspine înduioşată şi să constate că piaţa cărţii şi publicul sînt două alcătuiri misterioase. Că oam