“Sa te fereasca Dumnezeu sa traiesti in timpuri interesante” suna un vechi proverb chinez. Eugen Jebeleanu (1911-1991) a fost un poet antifascist, un om de stanga, un intelectual care a facut multe compromisuri in epoca stalinismului dezlantuit, a regretat amarnic anii orbirii, a stiut sa renasca, printr-o chinuitoare alchimie a expiatiunii, drept un poet autentic, confirmand asteptarile lui E. Lovinescu din anii 30. A sustinut de altfel eforturile Ilenei Vrancea, ale lui E. Simion si ale lui Ion Negoitescu de reabilitare a lui Lovinescu, in pofida opozitiei vechilor si noilor jandarmi ideologici. La un ceas cand parea sa fie condamnat la anacronism, sa lase in urma doar amintirea unuia dintre arhitectii utopiei (precum Beniuc, Radu Boureanu, Marcel Breslasu, Veronica Porumbacu ori Cicerone Theodorescu), Jebeleanu a scris poemele sale cele mai tulburatoare, cele mai durabile si cele mai oneste. Unele dintre acestea, in opinia mea, rascumpara erorile anilor 50 si vor ramane printre cele mai curate si nobile poeme ale literaturii romanesti din ultimele decenii ale tragicului secol al douazecilea.
Desteptarea a inceput mai devreme. La Congresul Scriitorilor din 1956, Jebeleanu si A. E. Baconsky au fost cei care si-au abjurat public “productiile” literare din anii anteriori, si-au pus cenusa-n cap pentru pactizarea cu obscurantismul jdanovist. ”Mai bine mi s-ar fi uscat degetele decat sa fi scris acele stupiditati”, declara Jebeleanu. Poate ca atunci a demarat conflictul tot mai acut cu Mihai Beniuc, cel numit de Miron Radu Paraschivescu “piticul de la Uniunea Scriitorilor”. Stia ca Beniuc nu era un actor autonom, ca era de fapt, cum fusesera si N. Moraru, Traian Selmaru si M. Novicov, instrumentul “perfectului acrobat”, al lui Malvolio Leonte (cum l-a numit Petru Dumitriu), seful Directiei Propaganda si Cultura a CC al PMR, satrapul ideologic supr