În plin scandal albi contra negri din fotbalul francez, să nu-i uităm pe antemergători: Jă sui răfujiă dă la Rumani! Viv lă droa de l’om, mîncaţi’ach!
De cîteva zile, cocoşului galic i s-a făcut pielea de găină. Scandalul e cît Turnul Eiffel: limitarea prezenţei jucătorilor de culoare (neagră, se-nţelege) la naţionala bleu-blanc-rouge. În stilul dialogului Vîntu-Ghiţă, stenogramele zguduie Republica. Blanc: “Cine sînt azi ăia mari, bine făcuţi şi puternici? Negrii! (…) Trebuie să ne recalibrăm, mai ales la copiii de 13-14 ani, 12-13, să avem alte criterii, funcţie de propria noastră cultură(…) Spaniolii mi-au zis: «Noi n-avem probleme, că n-avem negri!»”. Bang! Directorul tehnic al federaţiei e suspendat pentru că a propus “cote” de formare. “Cînd unii poartă tricourile naţionalei de la 16 ani pînă la tineret şi apoi pleacă să joace în naţionale africane mă deranjează enorm!”. Tot Blanc. Normal. Lui, il est blanc.
Discuţia e lungă, urîtă şi sigur se lasă cu capete tăiate. Plecăm de la întrebarea primordială: de ce? Să nu fim proşti, să nu credem că Blanc şi Blaquart mazilitul sînt ostaşi de-ai lui Le Pen. Şi atunci? Nu o spune nimeni, dar musteşte în toate conştiinţele. Şi poartă un nume consonant: Knysna. Africa de Sud. Locul în care o civilizaţie s-a făcut de rîs. Explozia visului multietnic, în care un negru mare şi nesimţit îl înjură pe un alb mic şi prost, după care o întreagă echipă (naţională!!!) refuză să se antreneze în plină Cupă Mondială. O echipă de o singură culoare, aceea a trădării. Cultura ne-apartenenţei ajunsă la apogeu. Oamenii ăia se reprezentau doar pe ei, deşi de dimineaţă pînă seara erau îmbrăcaţi în uniforma unei ţări.
Din acel moment, Franţa n-a mai avut naţională. Şi tot de atunci, anumiţi francezi au început să sape pentru a-şi recupera fotbalul. Ceea ce pare absolut legitim. Tîmpenia lor e însă similară cu cea a
