Cînd doi prieteni se apucă să discute pe marginea politicii, rezultatul nu poate îmbrăca decît două forme: fie cea obişnuită a taifasului cotidian, acel gen de pălăvrăgeală în cursul căreia, sub pretext că dezbaţi un eveniment, îl transformi în debuşeu al antipatiilor proprii; fie cea a conversaţiei ţinute în frîu, caz în care accentul cade nu pe împărtăşirea reacţiilor proprii, ci pe surprinderea adevărului. În primul caz, dialogul rămîne în perimetrul emoţiei personale: fiecare dă satisfacţiei celuilalt împărtăşîndu-i temerile sau frustrările şi făcîndu-l să trăiască cu senzaţia liniştitoare că are mereu dreptate. În cel de-al doilea caz, se întîmplă ceva straniu: discuţia depăşeşte pragul complicităţii amicale şi, dintr-o şuetă prietenească, devine o analiză "la masa de lucru", dar o analiză care nu e făcută la rece, neutru şi nepărtinitor, ci cu acel grad de empatie pe care ţi-l dă gîndul că tu însuţi eşti o parte din spectacolul pe care îl comentezi.

S-ar putea crede că lipsa de neutralitate a unei discuţii - iar dialogul lui Vladimir Tismăneanu cu Mircea Mihăieş în Cortina de ceaţă numai neutru nu e - este principala cauză a eşecului ei. Fals. Departe de a reprezenta un defect, ea este însăşi condiţia împlinirii ei. Căci nu există neutralitate la scară umană. Altfel spus, nimeni nu este obiectiv cîtă vreme trăieşte, indiferent că face politică, comerţ sau cultură. Tocmai de aceea analiza politică făcută la rece este o impostură. Ea e forma uzuală de a manipula oamenii sub motiv că, respectînd exigenţa nepărtinirii, le împărtăşeşti numai opinii obiective. În realitate, îi influenţezi sub cuvînt că îi informezi nepărtinitor.

Şi atunci, singura formă de a ocoli falsa obiectivitate este să fii ghidat de valori ce au fost verificate de practica politică: pluripartidism, stat de drept etc. Este singura situaţie cînd, deşi emoţia comentariului se păstrează