Elena STEFOI Nimic nu le place strategilor de partid mai mult decit starea de criza. Indiferent cine si cu ce intentii provoaca o cearta intre majoritari sau un incendiu guvernamental, toata lumea se avinta sa le foloseasca pentru a-si intari propria pozitie pe frontul miscator al politicii. Ultima confruntare dintre PNTCD si PD a reconfirmat acest paradox: fiecare parte deplinge ipocrit escaladarea conflictului si fiecare face tot ce poate sa-l adinceasca; nimeni nu se simte responsabil pentru cauze, toti isi inchipuie ca importanta e doar valorificarea efectelor. Ca si remanierea, iesirea lui Traian Basescu din cabinet a devenit pe parcurs o chestiune nationala cu implicatii asupra... ordinii planetare. Nici nu mai conteaza ce solutii de compromis au fost preferate, e suficient ca ele sint oricum ridicole dupa tot ce s-a intimplat. Intre normalitatea optiunii pentru divort si fatalitatea impacarii in dusmanie s-au interpus si de data aceasta discursul duplicitar, obsesia catastrofei, ambitia razbunarii trecutului si calculele meschine de viitor. Oricit de incilcite ramin itele si oricit de greu sint de cintarit urmarile reale ale primei reprize politice pe 1998, e limpede ca prea multe grupari, VIP-uri si cabinete aveau nevoie, la inceput de an, de o demonstratie de forta. Conventia Democrata avea nevoie de provocarea la duel a lui Petre Roman pentru a nu lasa disputa dintre monarhisti si republicani sa ia proportii necontrolabile. USD avea nevoie sa arate ca fara contributia ministrilor sai reforma e pe butuci si ca PNTCD nu-si asuma riscul unui cabinet minoritar. Taranistii aveau nevoie de vedetismul lui Traian Basescu pentru a se resolidariza in jurul lui Victor Ciorbea, a-l pune la colt pe Radu Vasile si a-si reafirma angajamentele fata de Cotroceni. Liberalii lui Quintus aveau nevoie de iminenta divortului intre crestin-democrati si social-democrati pent