Realitatea filmelor de groază Periodic, problemele persoanelor cu handicap, mai ales cînd e vorba de minori, stîrnesc agitaţie, neînţelegere şi mînie. Românii sănătoşi nu înţeleg de ce sînt prezentaţi numai cei irecuperabil bolnavi şi de ce ţara şi poporul sînt identificate cu imaginea acestora. Străinii, preocupaţi de situaţie, nu înţeleg de ce oamenii sănătoşi din România au o reacţie bolnăvicios-suspicioasă faţă de cei care vor şi pot să ajute la identificarea şi apoi la rezolvarea nevoilor celor mai urgente. În filmele cu copii şi adulţi bolnavi şi părăsiţi, dar şi în adevărul vieţii lor, se întîlnesc efectele crizei economice prelungite cu criza valorilor morale, efectele capriciilor legislative combinate cu neputinţele executivului. Bogaţilor nu prea le pasă de săraci, iar săracilor le este milă de ei, nu de neputincioşi. Şi nu filmele sînt de vină că viaţa căminelor-model este foarte scurtă într-o ţară unde atîţia oameni au un venit de sub 4 dolari pe zi, şi, din păcate, mulţi consideră că ajutoarele pentru cei ce nu pot să se ajute singuri sînt mai utile celor sănătoşi. Şi procedează în consecinţă. "Nu sîntem o ţară de handicapaţi", se protestează după difuzarea unor reportaje personalizînd mizeria traiului în căminele pentru persoanele aflate în grija statului. Adesea discursului despre handicapaţi i se opune omagiul adresat copiilor-minune şi campionilor sportivi. Pe de o parte ar trebui realizat că numărul mare de persoane cu handicap nu este un simptom al înapoierii, ci, dimpotrivă, subprodusul medicinii moderne, cînd operaţiile sau tratamentele menţin în viaţă fiinţe care, în alte condiţii, ar fi îmbogăţit doar statistica mortalităţii. Atîta doar că sărăcia celor ce nu pot să-şi poarte singuri de grijă, depinzînd de bunăvoinţa unor instituţii sărace ale statului şi de buna dispoziţie a unor persoane plătite prost şi cu întîrziere, are feţe insupor