Am făcut săptămîna trecută, invitat fiind la emisiunea Vorba de cultură, realizată de Ema Stere, la Radio România Cultural, o pledoarie pentru literatura română. Am rostit vreo 20-30 de nume de scriitori care au publicat în ultimul deceniu, indicînd şi titlurile volumelor lor. Cred că este o datorie, ca jurnalişti culturali, să susţinem aceste nume, ce compun literatura română actuală, ori de cîte ori avem prilejul. Deja, cu toate eforturile noastre, tinerii de azi (în mare parte) se îndepărtează de literatura română sau o privesc exotic, indigest, ca un supliciu. Ceea ce e nefiresc, e anormal, e revoltător. Acum un an, Jan Willem Bos, priceputul traducător al literaturii române, îmi spunea într-un interviu: „În Olanda se citeşte foarte multă literatură olandeză. Aici ne deosebim, voi vă plîngeţi că nu sînt citiţi scriitorii români, eu vă spun că în Olanda sînt foarte mulţi scriitori olandezi foarte citiţi. Nu e unul sau doi, vorbim de 10, 15, poate de 20 de scriitori olandezi foarte buni, cu priză la public. Aşa este şi normal, numai în România este această situaţie aiuritoare, anormală: nu se citeşte literatură română. Peste tot în lume, literatura naţională stă foarte bine printre cititori. E anormal ca în România să nu se citească literatură română. Eu cred că în Olanda se citeşte literatură olandeză pentru că olandezii au nevoie de o privire asupra vieţii lor, asupra societăţii în care trăiesc, şi asta găsesc în literatură“. De ce nu se citeşte îndeajuns literatură română? Sînt cîteva motive; în primul rînd – şcoala. Manualele de literatură română de liceu se opresc la „optzecişti“, nimic despre boom-ul literar de după 2000, nici măcar o pagină informativă; tot în manuale, în prezentarea literaturii de după 1944 sînt mari goluri, lipsesc autori importanţi. Se fac la clasă autorii consideraţi canonici (Marin Preda, Marin Sorescu, Nichita Stănescu) şi cam