Nefiind, in sine, nici Occident, nici Orient, Rusia nu poate fi nici puntea de legatura intre aceste lumi, dupa cum ambitioneaza. Modelul sau economic si cultural nu incita pe nimeni. Orgolioasa sa nu semene nimanui, nimeni - de la polul opus - nu simte dorinta sa preia macar ceva din tiparul sau. Am citit de curind, pe http://www.gazeta.ru, un foarte interesant comentariu apropo de efectele razboiului ruso-georgian. N-as fi intrezarit o legatura intre - s-o spunem generic - proiectilul trimis spre tinta si ceea ce as numi deocamdata solitudinea in absolut a agresorului; intre violenta si autarhie. Si n-as fi banuit, de asemenea, ca victoria poate sa aiba un revers atit de dezolant. Multi l-au acuzat pe Saakasvili, indata dupa declansarea ostilitatilor, de imprudenta, i-au imputat eroarea de calcul (Rusia n-ar fi intervenit etc.), dar acum, in lectiune retrospectiva, faptele capata o coerenta de fier si se reveleaza din ce in ce mai distinct premeditarea. Anticipind demonstratia, se poate spune ca invadarea Osetiei e o subtila - si extrem de exacta - diversiune a lumii nord-atlantice. Sau, mai bine zis, o hirtie de turnesol, care pune in evidenta precaritatea in linie istorica a colosului de la Rasarit. Un bilant la indemina tuturor este indepartarea Rusiei de Occident, ceea ce a sugerat, in mod previzibil, inceputul unui nou razboi rece. Dar, spune comentatorul (Semion Novoprudski), distanta a crescut egal si in raport cu Orientul. Devenind, in fine, limpede ca nu-si va insusi valorile europene, transformindu-le in atitudine organica (aceasta ar fi conditia), e tot atit de univoc ca fosta superputere nu se poate apropia nici de polul opus. Ea este echidistanta si fata de Europa, si fata de Asia. Pozitia in intermundiu a cultivat elitei ruse iluzia - periculoasa - de exclusivitate si, probabil, explica intr-o proportie apreciabila mesianismul slav dintotdeauna. In ur