E genul de persoană sobră, pe care e imposibil să ţi-o imaginezi măcar surâzând. Şi totuşi. Din Statele Unite, cunoscutul istoric şi filozof ne dezvăluie o faţetă destul de puţin cunoscută a personalităţii sale: umorul.

În virtutea unui simţ pe care îl consideră printre principalele sale realizări, cercetătorul se amuză atât pe seama posterităţii, cât şi pe cea a „patrioţilor de serviciu“, cum îi numea undeva jurnalistul Vlad Stoicescu, sau a prietenilor, cum îi socoate, cu ghilimelele aferente, Radu Ioanid.

De ce te temi cel mai tare?

De impostori, de mitomani şi de oameni fără caracter. Cu asfel de creaturi nu poţi avea un dialog, pentru că lumea lor exterioară se reduce la interesele lor imediate.Te-ai întors cu spatele şi te-au şi înjunghiat.

Care e prima ta amintire?

Un bot catifelat de cal care îmi atinge obrazul…

Pe cine admiri cel mai mult şi de ce?

Pe profesorii mei Tudor Bugnariu, român din Ardeal, Henri H. Stahl, român din Regat, şi Gall Erno, evreu din Cluj, care m-au învăţat, fiecare în felul lui, arta de a nu face compromisuri.

Ce-ţi place la înfăţişarea ta?

O plictiseală, nu-mi place, nu-mi dispace, trăim în învelişul care ne-a fost dat, e bine să-l îngrijim şi să-l apreciem, dar cu măsură.

Care e cel mai preţios lucru pe care îl deţii?

Poate perseverenţa şi poate şi refuzul noţiunii că orice poate fi cumpărat pe această lume. Sigur, capacitatea de dialog. Şi mai sigur, şoricarul meu cu păr sârmos Fritzic, francez prin naştere (Paris,dar rive droite).

Cine ar juca rolul tău într-un film?

Nimeni, la ce ar folosi? Sunt destui megalomani pe lume…

Ce-ţi reproşezi cel mai des?

Incapacitatea de a fi cu adevărat neiertător. Şi o anumită lipsă de disciplină în utilizarea cu î