Gordon Craig Atunci când Craig recunoştea că n-a citit toate piesele lui Shakespeare, nu o făcea doar să şocheze. În spatele acestei mărturisiri stă de fapt crezul „eretic” al unui Gordon Craig
Atunci când Craig recunoştea că n-a citit toate piesele lui Shakespeare, nu o făcea doar să şocheze. În spatele acestei mărturisiri stă de fapt crezul „eretic” al unui artist care a revoluţionat teatrul înaintea lui Artaud şi a lui Brecht şi căruia regizori ca Brook, Kantor sau Bob Wilson îi datorează enorm.
Dincolo de clişeele legate de atât de hulita supramarionetă, în care unii au văzut dezumanizarea definitivă a actorului, moştenirea lăsată de Craig teatrului european este una inestimabilă: el este cel care a încercat să elibereze teatrul de sub dependenţa de realism şi de literatură.
El este cel care a spus că dramaturgii scriu doar pentru urechi, nu şi pentru ochi. Craig a atacat teatrul în punctul său cel mai sensibil: tradiţia sa literară. Pentru prima oară, un regizor îndrăznea să pună sub semnul întrebării importanţa dramaturgului şi a textului dramatic. Pentru Craig, teatrul nu mai înseamnă nici transpunere în scenă a unui text şi nici un cocktail de muzică, literatură şi arte plastice.
Robert Wilson
Când un regizor face un altfel de teatru decât cel normal, criticii folosesc câteva formule sleite: teatru imagine sau teatru non-verbal. A spune acelaşi lucru despre teatrul lui Robert Wilson înseamnă a neglija tocmai cel mai preţios element al creaţiei sale.
Relaţia lui Wilson cu limbajul este una dintre experienţele fundamentale ale teatrului contemporan. Wilson este cel care în anii ’60-’70 alunga cuvântul din scenă pentru ca mai târziu tot el să-l aducă înapoi. Odată cu Wilson, începe acel fenomen lent şi subtil al răsturnării ierarhiei componentelor spectaculare.
@N_