I. Una dintre problemele fundamentale ale comunităţilor românofone - atât în nordul Dunării (între Carpaţi şi chiar în zonele subcarpatice de nord, ale �Huţulilor" ucrainieni), cât, mai ales, în vastele regiuni sud-danubiene şi balcanice - a fost aceea de a-şi demarca individualitatea etnolingvistică, de a-şi afirma identitatea. Peste tot pe unde se găseau ("de la Galicie jusqu'au c�ur de la Grèce", cum scria Emmanuel de Martonne, în 1902 - dar şi până în Kosovo, Albania şi Marea Adriatică), în mijlocul altor comunităţi non-romanofone (greceşti, albaneze, slave, turceşti), aceste comunităţi au avut, mai întâi, de luptat - la propriu, la figurat - pentru a-şi face distincte - prin idiosincrazie - structurile etnolingvistice şi socioculturale, proprii.

Această recunoaştere identitară avea două aspecte. Cea mai cunoscută - care nu a întârziat de-a lungul secolelor - a fost cea exterioară. Comunităţile romanofone au fost menţionate - după cum se ştie - mai întâi în sudul Dunării, în Imperiul multietnic al Bizanţului, încă din sec. X, de către istoriografii constantinopolitani. Membrii acestor comunităţi erau consideraţi a fi �deosebiţi" de ceilalţi supuşi ai Imperiului. Constantin VII Porfirogenetul (Porphyrogenitus) i-a denumit Rhománoï - în timp ce pe ceilalţi îi denumea Rhomaioï (Rhomei) (de fapt, rhomaioï era numele generic al locuitorilor Imperiului Roman de Răsărit, �roman" prin tradiţie, dar grec, grecofon, în realitate). în plus, Rhomaios avea şi sensul "creştin, botezat".

Faţă de aceştia, romanofonii (care vorbeau latina, �barbarica et Scythica lingua"!) erau o etnie străină, cu atât mai mult cu cât, dinspre Dunăre, se deplasaseră spre sud comunităţi latinofone alungate de Slavi - despre care nu se ştia nici măcar dacă erau creştinaţi (!). De aceea, după invazia Slavilor în Peninsula Balcanică, începând de prin sec. XI-XII, cronicarii Bizanţu