Nu pretinde ca da verdicte imbatabile, nu tine, ca altii, sa stabileasca ierarhii indiscutabile (poate cel mult top-uri), nu intra in competitii cu alti critici (cel mult cu sine), in fine, nici nu isi impune un ritm care sa-i tradeze temperamentul si nu se injuga la proiecte care nu ii fac placere. La inceputul acestei luni, criticul Alexandru Cistelecan a schimbat prefixul, intrind in a doua tinerete: cea de dupa 60 de ani. Cum nu ma pricep sa comit texte festive, e mai bine sa scriu negru pe alb ce cred: multa vreme m-a mirat „autoritatea" pe care o are Al. Cistelecan in critica noastra. Asta pentru ca, desi am cronicarit si eu ani la rind, desi citeva zeci de foiletoane anual mai comit si in prezent, desi pe unele le-am si adunat in vreo doua carti (despre care, spre mindria mea, Al. Cistelecan a scris), nu am reusit sa ma debarasez cu totul de o prejudecata care spune ca un critic literar „ramine" prin studii, sinteze, monografii; ba, de e sa imi duc sinceritatea pina la capat, aceasta prejudecata mi se consolideaza cu cit trece timpul. Atita doar ca ma duce mintea sa nu o absolutizez. Exista critici facuti pentru studiul riguros, sec, betonat cu sute de referinte, la fel cum exista si naturi critice spontane, agile, destinate parca foiletonului. De aceea, poate nu sint cu totul lipsit de diplomatie daca spun acum, la ceas aniversar, ca lectura articolelor si a cartilor lui Al. Cistelecan mi-au produs mereu o reactie nitel schizoida: pe de o parte, de incintare (critica sa este o lectie de ironie si de inteligenta sclipitoare), pe de alta de frustrare: ce pacat ca o minte atit de... si de..., ce pacat ca un autor atit de rafinat isi investeste resursele in texte de scurta respiratie, in cronici dedicate unor poeti buni, dar si unora de pluton! Sigur, il citesc peste tot cu mare placere, cu profit intelectual, si atunci cind scrie despre Ian Es. Pop, Ion Muresan,