Am aterizat în Bucureşti în urmă cu peste 15 ani. Veneam dintr-un oraş minier. Din Valea Jiului. Trecuseră doar 6-7 ani de la descinderile minerilor în Piaţa Universităţii. Puţini, ce-i drept. Nu-i de mirare că un coleg mai hâtru m-a trimis să plantez flori în piaţă. Glumea, fireşte. Glumeşte şi astăzi, cu inspiraţie, pe unul din portalurile cunoscute de umor unde “mereu găseşti ceva de râs”. M-am dus totuşi. Erau flori. E adevărat, mai rare, pentru că încă se mai furau. Dar episodul mi-a rămas întipărit în memorie. Trebuia să-mi iau cumva revanşa “civică” faţă de “păcatul mineresc” comis în chiurile facerii democraţiei româneşti. Doi ani mai târziu am participat cu convingere la ultimul mare marş al societăţii civile.Era 1999 şi oamenii protestau civilizat, calm, democratic împotriva aventurilor bananiere conduse de Miron Cozma pe plaiurile olteneşti, la Costeşti şi Stoeneşti. Zilele acestea de efervescenţă a străzii mi-au readus în minte anii facultăţii. Unul dintre cele mai discutate subiecte atunci era cultura politică şi importanţa sa pentru democraţie. Mai precis, ce înseamnă asta, cum e la alţii, cât de întârziaţi suntem noi şi, cel mai dureros, cât de mult timp ne va lua să acumulăm acel ansamblu de cunoştinţe, percepţii, evaluări, atitudini, dispoziţii care să ne permită o implicare în treburile cetăţii, o implicare în cunoştinţă de cauză. De atunci au trecut vreo 15 ani. Nici nu ştiu când s-au scurs. Iar cultura politică, în loc să se consolideze, s-a tot rarefiat. Fiecare an în plus câştigat de tânărul regim democratic românesc, a însemnat un minus în populaţia activă, dornică de implicare. Despre România învăţaserăm că are o cultură dependent-participativă şi pe alocuri paroială, adică unii dintre noi, societatea civilă, se implică, dezbate, participă, alţii sunt conştienţi de activitatea guvernanţilor au şi ceva informaţii, dar nu participă, iar alţii