Căte cafele scumpe s-ar fi putut vinde pănă acum in centrul istoric refăcut al unui Bucureşti plin de aroma axei care unea, la un moment dat, Orientul şi Occidentul? Pe străzi cu nume parcă sortite turismului, Lipscani, Şelari, Gabroveni, din care au rămas numai numele?
Scriu toate astea furănd căteva minute familiei, in timpul unei călătorii destinse prin lumea de la Marea Baltică.
E inevitabil pentru o vacanţă aglomerată cu geografie: memoria mea imediată abundă acum de locuri pe care voi izbuti abia treptat-treptat să le asimilez cum se cuvine. Şi totuşi, chiar de pe acum mă frămăntă un gănd, un fel de numitor comun al oraşelor văzute, un gănd care mă poartă chinuitor şi acasă, pentru că spaţiul meu intim rămăne fatal direcţionat.
Oraşele pe care le-am văzut sunt incărcate de istorie, dar asta inseamnă mult mai mult decăt suma unor edificii trecute pe hărţi, in cărţi de călătorie sau in studii docte. Istoria pe care o văd e in primul rănd o ştafetă şi o moştenire. Generaţii la rănd au lăsat unor generaţii la rănd nu neapărat construcţii, ci o Construcţie. Adică un oraş care evoluează, rezolvănd pe rănd, la momentul cuvenit, probleme, un oraş in mijlocul căruia au apărut edificii remarcabile, specifice spiritului epocii lor.
E o realitate comună, indiferent de limba vorbită, indiferent de dimensiuni, indiferent dacă avem de a face cu Rostock, cu Sankt Petersburg, cu Riga sau cu Helsingborg.
Generaţiile trecute le-au lăsat celor de azi o moştenire. Iar asta e o realitate căt se poate de concretă. Ea se traduce intr-o anumită calitate a vieţii, dar şi in anumite oportunităţi de afaceri. Turismul e cea mai vizibilă dintre ele, evident. Cei de acum "vănd" astăzi oraşul creat de cei de atunci. Pentru că ceea ce au făcut cei de atunci merită "văndut". Chiar in amănunte. O cafea băută lăngă un edificiu anume cos
