- argument -

În România, în continuare (ştiu că am mai spus acest lucru într-un număr mai vechi pe aceeaşi temă, făcut acum cîţiva ani...) oamenii cu diferite feluri de dizabilităţi... nu există.

Mai concret, nu pot fi văzuţi de noi, ceilalţi, fără dizabilităţi (aparent) normali, aproape nicăieri în spaţiul public. Nu-i vedem decît foarte rar plimbîndu-se printre noi prin parcuri, luînd masa la restaurant sau intrînd la un spectacol. Ce să mai vorbim de... îmbrîncindu-se alături de noi prin mijloacele de transport în comun. Sau drept colegi la locul de muncă.

Nu-i putem vedea, decît, de cele mai multe ori, în propriile lor case, în sînul propriilor familii (atunci cînd le au şi cînd acestea nu se dezic de ei), ori în cadrul unor organizaţii care se ocupă într-un fel sau altul de ei. Fie că e vorba de persoane cu handicap fizic sau psihic, cu un deficit neurologic sau senzorial.

Şi atunci şi atitudinea noastră faţă de ei e una înstrăinată, dacă nu ostilă, măcar curioasă: cînd îi vedem, îi privim aproape ca la grădina zoologică. Sau, în cel mai bun caz, cu indiferenţă. Ei sînt „ceilalţi“, noi sîntem noi, norocoşii. Singurele locuri în care mai auzim de ei (deşi nu-i vedem) e în programe guvernamentale, referitoare la ajutoare, pensii, însoţitori: chestiuni, zice-se, plicticoase şi costisitoare, ale statului...

Reglementările UE prevăd, evident, accesibilizări pentru cărucioare în toate locurile publice. Acestea, desigur, ne-ar ajuta să-i vedem şi să-i integrăm. O parte dintre ele au apărut: nu întotdeauna, sau mai bine zis rareori, din nefericire, aşa cum ar fi trebuit să fie: cu adevărat accesibile...

În aceste condiţii, nu prea vesele mai ales acum, într-o vreme de criză, unele ong-uri se străduiesc să facă ceva şi pentru cei mai puţin norocoşi dintre noi. Gala „Angajează abilitatea!“ – desfăşurată sub patronajul Reprezentanţei