În ultimele zile, tot mai multe concepte de natură militară au inundat spaţiul public, pe fondul evenimentelor din Libia. FP România explică ce este aceea o no-fly zone (NFZ).
Tehnic, o zonă de interdicţie aeriană este un spaţiu în care aviaţia militară a statului vizat nu are voie să se ridice de la sol. Dacă efectul final presupune doar simpla patrulare şi monitorizare a spaţiului aerian vizat, pentru a deveni efectivă, o zonă de excludere aeriană se supune, la început, unei regii operaţionale foarte stricte. Cu mult înainte de votarea Rezoluţiei 1973 în Consiliul de Securitate (17 martie 2011), Secretarul American al Apărării, Robert Gates, avertiza, pentru a nu rămâne nicio urmă de îndoială: „Să spunem lucrurilor pe nume. O zonă de excludere aeriană începe cu un atac asupra Libiei pentru a-i distruge apărarea aeriană. Aceasta este reţeta prin care impui o no fly zone. Abia apoi avioanele noastre vor putea survola ţara, fără să ne facem griji că baieţii noştri ar putea fi doborâţi”.
De aici atacurile intensive din ultimele zile centrate pe distrugerea chirurgicală a capacităţilor care permit forţelor lui Gaddafi să „vadă” mişcările din spaţiul aerian libian şi chiar să contra-atace avioanele coaliţiei. Au fost vizate radarele, platformele de rachete sol-aer, sistemele de avertizare timpurie, centrele de coordonare ale sistemului integrat de apărare antiaeriană care permit managementul celor aproape 100 de MIG-25 şi 15 Mirage F1s libiene.
Operaţiunele de astăzi din Libia se sprijină pe o serie de precedente istorice precum zonele de excludere aeriană din Nordul, respectiv Sudul Irakului, impuse de Statele Unite, Franţa şi Marea Britanie după războiului din 1991 purtat împotriva lui Saddam Hussein.
