Daca macar unul dintre sonetele din volum ar fi fost imperfect din punct de vedere tehnic, poate ca intregul volum ar fi devenit convingator.
Adrian Munteanu si-a publicat recent al treilea volum de sonete, Paingul orb (Brasov, Ed. Arania, 2007). Aceasta consecventa in practicarea unei forme fixe de poezie poate fi omologata - in cazul sau - mai curand ca o performanta rebusistica decat ca o predilectie fireasca pentru un mod de exprimare. Autorul - ne sugereaza propriile lui texte - se chinuieste sa respecte cu strictete prozodia sonetului. El pare pedepsit de cineva sa nu comunice cu cititorii decat prin intermediul celor 14 versuri.
Indiferent daca este exuberant sau visator, duios sau sarcastic, Adrian Munteanu isi obliga discursul sa ia mereu aceeasi forma. Daca macar unul dintre sonetele din volum ar fi fost imperfect din punct de vedere tehnic, lipsindu-i un vers sau avand unul in plus, poate ca intregul volum ar fi devenit convingator. (Cubul, ne invata Nichita Stanescu, trebuie slefuit pana la desavarsire si apoi ciobit putin cu o lovitura de ciocan.) Dar nu se produce niciodata niciun accident. Masina de fabricat sonete functioneaza ireprosabil, inghesuind mecanic noi si noi trairi in mereu acelasi tipar.
O mare importanta acorda autorul rimelor. Pentru ca un vers sa rimeze perfect cu altul, el foloseste uneori cuvinte improprii, scoase din cele mai obscure cotloane ale dictionarelor sau chiar declina fortat aceste cuvinte, obligandu-le sa "sune din coada" intr-un anumit fel. De exemplu, inventeaza pluralul "nagate", ca sa rimeze cu "tate", "tarate" si "mate", accentueaza nefiresc "horbota" ca sa rimeze cu "redingota", utilizeaza nejustificat cuvantul "napalmul" ca sa rimeze cu "psalmul" si "calmul" etc. etc.
Adrian Munteanu nu este lipsit de sensibilitate si talent. Dar preocuparea sa permanenta (asemanatoare cu o manie) p