Întâmplarea a făcut ca, în anii ’80, când a apărut pentru prima oară Jurnalul de la Păltiniş, să nu ajung să-l citesc. Eram oricum prea tânăr, iar cărţile se vindeau „pe sub mâna” librăreselor din acea vreme, care aveau instinctul bine exersat de a nu pune pe tarabe tocmai ceea ce era mai cu ardoare căutat. Dar tot întâmplarea a făcut ca, în anii când am început să „am relaţii la librărie“, să descopăr Epistolarul. Şi îmi amintesc ce uimit am fost de disputa aprinsă înlăuntrul cărţii aceleia, pe marginea unei alte cărţi, la care nu aveam cum să ajung şi care a rămas un fel de fruct oprit.

Abia după ce nebulosul an 1990 a trecut, am citit Jurnalul. Mai exact, în 1991, când a fost reeditat pentru prima oară, necenzurat. Şi un lucru cred că este definitoriu pentru cartea aceasta: când a apărut, ea le spunea cititorilor că „ceva se întâmplă” în România, iar „efectul colateral” a fost că Păltinişul lui Noica a devenit loc de pelerinaj. Surprinzător însă, nici după 1990 ea nu a încetat să-i trimită pe cititori către „undeva”, cu toate că Păltinişul, după moartea lui Noica, în 1987, ţinea deja de trecut. Pe mulţi din generaţia mea, cartea ne-a trimis, atunci, către Facultatea de Filozofie.

Jurnalul a trecut pragul lumii libere păstrându- şi întru totul efectul său colateral, acela de „a-l trimite către undeva” pe cititor. Dacă în anii ’80 îşi dobândea profilul pe fundalul pustiului cultural sub dictatură, după 1990 mesajul lui s-a transformat. Nu a rămas nicidecum o carte-document, despre cum se poate face cultură în vremuri de restrişte, pe care eventual să o citim cu compătimire pentru cei ce au trăit acele vremuri, când o revistă sau carte străină reprezenta un fruct oprit. Dimpotrivă, ea descria şi descrie un adevărat paradis, aşa cum spunea imediat după apariţia ei, de la Paris, Cioran. Vu d’ici, Păltinişul parait la dernière survivance du Paradis. Un par